Își pică trandafirul alb,
din ochii cerului,
uitarea,
cu scânteieri înmiresmate,
le toarnă în potirul sorții,
ridică ziduri de petale,
din spini
își face fortăreață,
își sechestrează în petală
parfumul…
să nu-l fure vântul.
Din dragoste
el s-a lăsat, tăiat
de mâini cu mult păcat,
îl doare dorul de grădină,
îl doare strângerea
din vază,
privește-n geamul din oglindă,
se vede dincolo de zid,
se vede iar floare-n grădină,
dar…
rădăcina s-a uscat.
Un trandafir uitat în vază
se hotărăște
să trăiască,
spinii și-i strânge în aripă,
aripa
își primește sora,
împreunate-n zborul liber,
valsează dincolo de geam,
petalele îi sunt iubire,
iubirea lui
de libertate.
Nu rupe trandafirul alb,
dacă nu știi să-i păstrezi vii
culoarea
și parfumul.
Silvia Urlih 18.08.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu