IAR ȘI IAR - Silvia Urlih

Ți-am scris să-ți spun

ce fericit e copacul

când își dăruiește pământului

ultima frunză.

Ți-am scris să-ți spun

ce triști sunt oamenii

în alergarea lor spre viitor.

Își rup singuri ramul,

își  strivesc singuri frunzele

și anii.

Se grăbesc…

nu știu că visul le e

în prezent.

Ți-am scris să-ți spun

că el,

copacul,

se visează lăstar cu frunze înmugurite,

se visează frunză pe ram.

Nu se grăbește, așteaptă un nou anotimp,

deși vremea îl grăbește.

Ți-am scris să-ți  spun că lui,

copacului,

îi lăcrimează ramul rupt,

îi cade frunza în geamăt ruginiu,

dar

continuă să viseze și să înfrunzească.

Omul,

moare puțin câte puțin,

se usucă,

aleargă

fără vise,

spre sfârșit.

Visul îi trăiește și renaște,

iar și iar,

în visarea fără timp.

Silvia Urlih 14.08.2017