Tu moarte,
nu îmi mai da târcoale,
nu îmi ucide sufletul
ce arde
și mi-i viu,
pleacă de lângă mine
și ia cu tine-n vale,
pustiul ce m-apasă
și du-mi-l
în pustiu.
Tu moarte,
nu te primesc în casă,
aici
mi-e primăvară,
iar pomi-s înfloriți,
ia-mi umbra ce mă-mbracă
și-n suflet
mă apasă,
ia-mi anii ce mi-au fost,
lasă-mi anii sortiți.
Tu moarte,
mai stai puțin la rând,
ușa e larg deschisă
iar drumul
mă așteaptă,
îmi bați ușor în geam
și te aud în gând,
nu-mi ești coșmarul vieții,
mi-ești arderea
din șoaptă.
Tu moarte ce mă chemi
și mă aștepți în munți,
tu-mi ești poarta deschisă
ce mă va duce-n
nori,
ești îmbrăcată-n alb
și-mi cerni
anii cărunți,
voi fi cândva cu tine,
ne vom ascunde-n flori.
Nu murim când murim,
murim
când cei dragi nouă
ne ucid sufletul,
puțin câte puțin.
Silvia Urlih 16.09.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu