UITE ! Silvia Urlih

Uite !

răsare soarele

din muntele pe care ne-am iubit,

acolo

ne-am găsit culcușul uitat

de lumea rea,

ne-am dezbrăcat de trup

și gândul gârbovit,

                               să ne iubim        

ca frunzele croite-n rămurea.

Uite !

răsare luna

scobită de-nserare,

abia așteaptă să ne unim

în

noaptea dantelată,

ne vrea abandonați într-o îmbrățișare ,

să degustăm

preaplinul

iubirii

de-altă dată.

Răsare soarele și luna,

răsar,

din preaumblare,

se caută,

s-ating

și

fug, fug către noi,

se-mbrățișeaz-o clipă și

pleacă fiecare…

el,

vine către mine,

ea,

să-ți descătușeze iubirea

din trifoi.

Silvia Urlih 31.01.2015

AM ÎNVĂȚAT ! - Silvia Urlih

Mi-e  sufletul în sihăstrie,

îmi sunt

sihastrul gândului,
m-a-nstrăinat oceanul lumii

de-nstrăinarea

ce-am ales,

de sub cămașa minții fade

m-am dezgropat trecutului,

prezentului

m-am dat ofrandă

de când

prezentul

am ales.

Din vis albastru,cer mi-am pus,

sub el

zidesc noi împliniri,

în praful stelelor străluce

mi-am aninat

visul fugar,

din ghemotoace de trecut mi-am oferit

despăgubiri,

din ne-mpliniri

și

deznădejdi

mi-am încropit abecedar.

Mi-e sufletul fugar prin lume,

în

sihăstrie m-am sădit,

mi-am înjghebat o nouă casă

în casa

sufletului mut,

am învățat

să cânt în șoaptă,

să mă aud din pribegit,

am învățat

să fiu iubire,

să tac,

să văd

și să ascult.

Silvia Urlih - 29.01.2015

UNDE-I LUMINA ? - Silvia Urlih

Suntem copii ce-au auzit

un glas…

un glas lor cunoscut,

Lumina Lui

ne-a îndrumat să revenim

din infinit,

sămânța Lui

ne-a germinat,

apă ne-a pus

și am crescut,

el ne-a cântat,

ne-a legănat,

noi am ales

ce-am devenit.

Suntem copii,

suntem adulți,

suntem chiar

apa de sub pod,

Râul ne-mbracă,

ne lumină,

ne dă și pâinea de pe masă,

ne pune candela-n fereastră,

pe inimă ne scrie-un cod,

ne face ziduri,

ne zidește,

ne-ajută ca să fim iar

casă.

Unii rescriu cu cifre seci

ce au citit

în a lor minte,

alții citesc

și recitesc codu-ncrustat,

de mii de ori,

unii

mai umblă în genunchi,

alții

pășesc pe oseminte,

unii se reclădesc în suflet,

dar

toți suntem alergători.

Suntem copiii ce-am venit

trimiși

de ceruri pe pământ,

Lumina Lui

și azi ne-ndrumă,

ne-nvață mersul,

e feeric,

unii

văd marea,

văd pădurea,

aud și glasul spus de vânt,

alții

se-ntreabă fără glas:

unde-i Lumina ?

        E-ntuneric.     

Silvia Urlih - 28.01.2015

DE N-AȘ FI CĂZUT - Silvia Urlih

De n-aș fi căzut

din ram,

frunză galbenă uscată,

n-aș simți

pământul reavăn,

iarba verde,

mătăsoasă,

n-aș simți

mierea din floare,

n-aș vedea palma crăpată,

nu aș ști

cum e să fii,
 haină veche,

dar aleasă.

De n-aș fi căzut

din munți,

nu aș fi simțit câmpia,

lanul

nu l-aș secera,

pâinii,

gustul nu i-aș ști,

masa

mi-ar fi fost săracă,

nu aș ști unde mi-e glia,

aș fi

ziuă fără soare,

noapte

fără lună-aș fi.

De n-aș fi căzut

în boală,

n-aș fi fost cu Dumnezeu,

de n-aș fi gustat

amarul,

dulcele

nu l-aș simți,

pribegia mi-ar fi fost drumul vieții

cel

mai

greu,

rădăcina mi-ar fi plumb,

până când,

aș adormi.

Silvia Urlih 27.01.2015

CUVÂNT - Silvia Urlih

Din ochi

îmi picură ceață,

din plete

se scurge cărunt,

din gând

se-mpletesc în cuvinte

cuvinte

ce-s ploaie și vânt.

Din gene

îmi plouă cu rouă,

din pleoapă

se scurge vopsea,

din suflet

îmi crește verdeață,

s-acopăr noroiul

cu ea.

Din palme

s-adună o rugă,

din deget

îmi crește

o cruce,

din tălpi

curg petale de mac,

căci piatra, doar macul

o duce.

Din mine

se-nalță un rug,

din rug

urcă-n nori

 legământ,

din nori

curge-n mine lumină,

lumina

se strânge-n

cuvânt.

Silvia Urlih 26.01.2015

INIMA A ALES ! - Silvia Urlih

Printre

sutele de valuri ancorate de catarg,

s-a pierdut o inimă…

e

legată de-o arteră,

a luat-o valul vieții

și

a dus-o hăt…

în larg,

s-a trezit p-un mal de rocă,

rătăcită

și stingheră.

Împrejur

e numai apă,

singură-i

fără de barcă,

lângă ea,

sub un coral,

e o insulă-nflorită,

stă pe gânduri liniștită ,

lasă

sufletul să-i toarcă,

nu mai vrea forfota lumii,

nu se simte părăsită.

S-a rătăcit o inimă

de infernul lumii dure,

s-a pierdut,

sau

a ales rătăcirea peste unde,

a ales

insula vie

și

tăcerile ei pure,

s-a legat de o arteră,

nu a vrut

să

se scufunde.

                                                                                Silvia Urlih 26.01.2015

ÎNTIND O ARIPĂ Silvia Urlih

Întind o aripă

beteagă

să leg pe rană

miez de pâine,
îmi oblojesc cuiul din talpă

cu maluri,

resturi de izvoare,

îl iert pe ieri,

uit ce-a fost azi,

mă iert

și iert,

mă vreau în mâine,

mă vreau zidită în cuvânt,

cuvântu-l vreau

zi lucrătoare.

Întind o aripă

zdrobită

spre infinitul din mormânt,

mormântu-l vreau clepsidră spartă,

să curgă timpul

în neant ,

mă vreau

uitare

și iertare,

mă vreau

sămânța din pământ,

mă vreau

pământul fără cuie,

vreau

peste rană un calmant.

Întind

o aripă sleită

să leg pe răni plasturi de rai,

fără-ncălțări

și

fără haine

îmi caut soarta printre sorți,

mă-mpiedic de un drum

și-mi aflu

căruța vieții, fără cai,

mă-nham la jug,

mă leg la răni,

și

trag căruța… fără roți

Silvia Urlih 25.01.2015