Pe aleea îmbrăcată
de o frunză
ofilită,
plânge-o casă părăsită
cu pereții arși
de soare,
mâna la fereastră-și duce
și
privește împietrită…
poate vine cineva
s-o dezbrace
de strânsoare.
De departe vine-n grabă
un
sfârșit de lumânare,
cară-n spate un rucsac…
este
plin de amintiri,
umerii îl dor, căci are
zeci de gânduri
în spinare,
cu genunchii roși de drum
se întoarce
din cerniri.
Lumânarea-abia mai arde,
flacăra
i-e pe sfârșit,
ceara chipului albastru
e închisă-n cușca nopții,
se întoarce la căsuță,
rupt de foame,
obosit,
se întoarce
spre născare,
să-ntregească
sfera sorții.
Silvia Urlih - 13.01.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu