Un bucium plânge,
stă aplecat
pe-o streașină de deal,
își cheamă-acasă fiii
plecați pe înserat,
din cântec
și
din lacrime a strâns
val lângă val,
plânsul ar vrea să-i fie
clopotul
din sat.
Un bucium plânge
în casa fără de
părinți,
îngenuncheat de doruri
aleargă-n fugă
către poartă,
ar vrea să-și umple casa
dar,
rudele-s morminți,
nepoții sunt plecați..
ce mult ar vrea
să vadă-n casă ceartă.
Un bucium plânge
singur pe deal lângă
morminte…
în
casa-n care-a fost cândva
belșug
și veselie,
azi nu mai este nimeni,
sunt
toți
la cele sfinte
și tare-ar vrea
să se întoarcă la anii
din pruncie.
Silvia Urlih 14.01.2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu