Te plămădesc din amintiri
în gândul șters al serii ,
cu gânduri ce le-am strâns ades
din palma
ce te strigă,
te văd Adam
fără păcat
doar cu dorința verii,
mă muști ca pe un măr în pârg
ce vrea să nu se stingă.
Păcatul vrei să-mi fie roșu pe buzele-ți
uscate,
mă rupi din măr
mă naști femeie
mă-mbeți cu nemurirea,
m-arunci apoi
cotor strivit pe drumuri neumblate,
mă lași în urma ta flămândă
cu spaima și tăcerea.
Cu dorul pârguit în zi
de dorul ce n-aude
mă învelesc peste trecut
cu pătura uitării ,
arunc cortina îmbâcsită
peste cuvinte surde
și las uitarea să mă-mbete
cu vinul alinării.
Silvia Urlih 02.02.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu