Îmi șterg oglinda ochilor
cu florile de tei,
îmi umplu cu iubire
iubirea nevăzută,
mă uit ca-ntr-o oglindă
și văd în taina ei,
trecutu-n asfințit
și vara
necosită.
Pleoapa fără pădure
îmi curge peste față,
m-acoperă în verde
iar verdele se-ntinde,
chipul timid se-nchină
și vrea un fir de ață,
să-și coasă-n zâmbet
trupul cu zâmbet
de colinde.
Se rătăcește seara
în ziua neumbrită,
oglinda înverzește
iar pleoapa
nu mai plânge,
iubirea-și umple ciutura
cu apa fericită,
iar eu aleg câmpia
fără blestem
și sânge.
Silvia Urlih 01.02.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu