Cum
cresc
pădurile
din noi,
cum
înfloresc
în
noi magnolii,
cum
se mândresc
și
se fălesc
că
sunt
iubiri
nemuritoare,
cum
se usucă uneori sub ploi acide strânse-n
molii,
cum
plâng pe umeri fără scoarță ,
cum
se îndoaie
sub
ogoare.
Sunt
în pădurile din noi,
nebune iele trădătoare,
sunt
în delicatețea lor,
înșelătoare,
fără
milă,
te
amăgesc să li te vinzi,
le
dai arginți…
dar…
cât
te doare,
când
pleacă-n iazul din pământ
cu–a
lor iubire
nefertilă.
Ce-amăgitoare-s
uneori iubirile
ce
nasc
din
muguri,
ce
pline de minciuni
și
lacrimi
sunt
vorbele
spuse în șoaptă,
ce-nălțătoare-i
o privire ce te îmbată-n must
de
struguri,
și
cât de drag îți este el...
un
om
ce-n
suflet
te
așteaptă.
Silvia Urlih 17.08.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu