CU ICOANE PE UMĂR - Silvia Urlih

Suntem ca niște flăcări ce ard 

în oglindă,

ne privim, ardem 

și

rămânem doar un pumn

de cenusă.

Cu icoane și cruci pe umăr,

ne cărăm păcatele

spre murire, 

sau 

spre nemurire.

Timpul palid

se îngrămădește în flacără

adunându-și în desagă,

pierdutul.

Pe mărginirea zidului zidit de ziduri,

se întâmplă să ardă flăcări,

flăcări vii,

dar

  îmbătrânite de fulgerele gândurilor

ridate.

Dansează unele cu altele,

mocnit,

fumegând în dans,

precum zborul haotic

al păsărilor

ce au uitat zborul spre

ele.

Se scurg în flăcări 

flăcările,

se cern pe geana ploilor,

își caută oaza din deșertul

edenic.

Durerea renașterii doare,

dar

doare a iubire, a lumină

și a regăsire.

Silvia Urlih - 31.07.2017

VISUL NU MI-E A VIS - Silvia Urlih

Aș vrea

să fiu stropul din rouă

înrămat de pământ

cu pământ,

aș vrea

să fiu picătură de ploaie,

să-mi găsesc norul,

și

mă înnod la un capăt

cu ceara din altar,

aș vrea

să fiu clipa din timp

ce stă la marginea timpului

unit

cu secunda din timpul

ce va să vină.

Aș vrea

să nu mă soarbă pământul

ce-l port în bocceaua

cu păcate,

aș vrea

să mă înghesui în miezul de vis,

să visez că

nu mi-e a vis,

aș vrea să fiu mugur

ce poartă în pântec

venele bradului,

aș vrea să fiu stea,

să mângâi cu palma gâdului

durerile lumii

și

să le pun candelă pe cer.

Silvia Urlih - 18.07.2017

TE SPERIE ÎNTUNERICUL - Silvia Urlih

Ești un punct,

doar un punct

din bolta cerească,

pictat pe oglinda luminii

de o mână  dibace,

te uiți de sus,

prin fereastra lumii,

nedumerit de ceea ce vezi,

te uiți în jos

și

te sperie întunericul.

Ești sămânță

pierdută

din ochiul de stea,

ce se învârte bezmetic în eternul

lumilor,

cauți lumânarea

care să te călăuzească

prin labirintul iubirii,

nu vezi lumina,

pentru că

te sperie întunericul .

Ești un punct

care picură pe fereastra murdară

a lumii,

ești un punct

din lumina luminii ce s-a rupt o secundă,

rătăcești

printre umbrele cenușii,

vrei să înnozi lumina,

dar nu poți,

pentru că

te sperie întunericul.

Ești un punct

din albastrul ce valsează

printre clipe pierdute,

privești neputincios la murdarul ferestrei

și la lumina ruptă,

ai vrea să întregești lumina

și să speli murdarul,

dar nu poți,

ești doar un punct

și

te sperie întunericul.

Silvia Urlih - 17.07.2017

TIMPUL IN TIMP ISI PIERDE TIMPUL - Silvia Urlih

În clipele prezentului,

tablou pustiu

fără culoare,

stă ora agățată-n timp,

pierdută-n bruma din răstimp,

prezentul parcă-i fără glas,

e dus cu timpul

în alt timp,

îi picură lacrimi din oră,

cu gândul dus

la vechiul timp.

Toiagul gros al timpului

își caută clipa pierdută,

jelesc secundele pe geam,

își umplu palmele

cu ceară,

se-aud torentele de glasuri,

țipă în gând,

țipă tăcând,

se-aud de dincolo de ramă

ecouri vii,

nemuritoare.

Se împreună-n univers

glasul trecut cu glas present,

timpul în timp își pierde timpul

cu oameni

fără curcubeu,

timpul trecut se împreună

cu timp prezent,

fără izbândă,

se-adună-n ore clipele,

dar

se întorc în vechiul timp.

Silvia Urlih - 17.07.2017

ROȘUL MACULUI E VIU - Silvia Urlih

E trist mălinul ce-ai sădit,

e trist

și macul din câmpie,

se ofilește-ncet pe lan,

petalele

i-au plâns izvor,

miros a dulce sărutare

ce ai uitat s-o iei cu tine,

ai rupt petala rând pe rând,

dar

roșu-i este încă viu.

Te-ai înfruptat din flori de mac,

i-ai luat petala

amanet,

tu,

ai plecat cu dor în tine,

ți-ai luat și zâmbetu-mpietrit,

îți plângi sărutul ce-ai uitat pe noptiera

de la pat,

ai luat cu tine și-amintirea

unei plăpânde

flori de mac.

E tristă depărtarea-n tine,

abrupt ți-e dorul

de câmpie,

dar ai ales prăpastia,

dorința de năluci

și vise,

sunt triste florile iubirii,

s-au spulberat în lan de maci,

le-ai scuturat cu gând mișel,

dar

roșul macului e viu.

Silvia Urlih - 16.07.2017

TRĂIEȘTE ! - Silvia Urlih

Ai milă de tine,

ia-te în brațe și alintă-te,

precum o mamă

își alintă nou născutul.

Ai drag de tine,

mângâie-ți rănile

și întinde-le la uscat,

precum un înger își întinde aripa vindecătoare.

Iubește-te și iartă-te,

precum un flutur

 își iubește

și își iartă coconul.

Acceptă-te așa cum ești,

precum o floare

își acceptă uscăciunea

de peste iarnă.

Odihnește-ți sufletul

în haina

pe care divinitatea

ți-a dat-o la născare.

Privește-te cu compasiune

și nu te mai judeca,

culpabiliza

sau învinovăți.

Trăiește și înțelege de ce trăiești !

ICOANA DIN STEA - Silvia Urlih

Plutesc triști

pe oglinda neagră a lacului,

nuferi albi,

abia-nfloriți,

își afundă verde trup în păcura adâncului…

își caută îmbobocirea,

își caută obârșia,

stau aninați de unduirea blândă a valului

și

își caută,

în linște,

în propriul lor lac,

menirea…

Nu își mai aud susurul,

s-au pierdut de izvor,

nu-și mai au izvorul, dar au suflet…

stau aninați

de un bob din lacrima cerească

și așteaptă…

așteaptă

să apară din negura lacului lor

icoana din stea.

Silvia Urlih 16.07.2017

VIN TOAMNE-NROURATE - Silvia Urlih

Au fost veri

în care marea m-a făcut spumă de val,

m-a îmbrăcat în sirenă

și m-a încununat cu adâncul ei,

au fost veri

care mi-au legat fruntea cu norii cerului,

dar mi-au spălat genunchii

cu izvoare.

Au fost ierni

în care valul înghețat  m-a strâns în scoică,

dar

m-au lăsat să admir coralii,

au fost ierni

în care m-am marmorat

statuie vie deasupra gheții,

fără să simt gerul.

Au fost primăveri

în care munții

m-au adunat din îngenunchere

și m-au înscăunat iară vârf,

au fost primăveri

când era să mă prăval în hăuri de munte,

dar stânca m-a adunat piatră rătăcită

și m-a înșiruit mărgele de ametist.

Vin  toamne

care îmi vor da roadele bobului de grâu

pe care l-am semănat ,

vin toamne

care mă vor lăsa să alerg

cu marea în suflet și cu stânca la piept,

vin toamne-nrourate

care mă vor lăsa să adun rodul pământului

în mine,

vin toamne-nrourate

care mă vor lăsa să-mi strâng anotimpurile în brațe,

fără să mai doară amintirile.

Silvia Urlih 16.07.2017

LACRIMI DE MAGNOLIU - Silvia Urlih

Se leagănă lin

un boboc de magnoliu

în pomul gândurilor tale,

se-nvârte în cerc și

plânge…

l-a scuturat o pală de vânt întunecat,

ce a trecut o clipă,

cât zbaterea aripii de flutur,

pe lângă scoarța bătrânului magnoliu.

A trecut

de cărarea ce ducea

spre

pisc de munte,

s-a împiedicat de o rămurea

și

a rămas stauie înrămurată.

S-a împiedicat de propria-i frunză,

a căzut,

a rămas îngenunchiat de frică

și

de distructiva-i nevrere.

Nu a vrut să vadă frumusețea

vieții..

s-a lăsat subjugat

de frici,

neputințe,

frustrări

și orgoliu nefast.

Păcat…

nu a ținut pasul cu glasul sufletului tău.

Lacrimi de magnoliu

îți plâng în suflet.

Silvia Urlih - 15.07.2017

FOAME DE LUMINĂ - Silvia Urlih

Mi-a fost foame de cunoaștere

și am cunoscut,

mi-a fost sete de înțelegere

și am înțeles,

mi-a fost foame de știință

și am știut,

mi-a fost sete de simțire

și am simțit,
mi-a fost foame

și m-am hrănit din greșeli,

mi-a fost sete

și am băut din înțelepciunea lumilor.

M-am hrănit

cu rănile sângerânde ale cunoașterii,

am gustat amarul

propriilor mele alegeri greșite.

Mi-a fost foame de lumină

și

lumina m-a găsit,

mi-a fost sete de iubire

și

iubirea de oameni m-a găsit,

mi-e foame, mi-e sete,  

foame…sete…

le-am purtat cu mine prin toate viețile.

Mi-e foame și mi-e sete de LUMINĂ !

Silvia Urlih 15.07.2017

SĂ NU GUȘTI ȘI TU PELINUL - Silvia Urlih

Doar cei puternici

recunosc

că au căzut

și

au renăscut
din rădăcina vieții,

precum o brândușă,

doar pe cei care au suferit,

îi apropie tăcerea din lacuri,

doar cei care

au cunoscut întunericul,

pot vedea lumina din lumină

Da,

puțin sunt cei care

au curajul de a spune
că au fost în deznădejde,

că suferința i-a înâlțat,
puțin sunt cei care

recunosc că au reușit să urce nămeții vieții,
da,

sunt cuvinte care spun adevăruri ce dor

și da,

îți doresc,

să nu guști și tu pelinul.

Mi-a fost frică de căderi

și am căzut,

am cunoscut durerile

și nu mă mai doare,

 nu-mi mai este frică să cad…

știu

că mă pot ridica fără

lacrimi

și răni.

Silvia Urlih - 14.07.2017

MĂ HRĂNESC CU IUBIRE- Silvia Urlih

Am fost ades dincolo de nori,

am fost

și în miezul pământului.

Am văzut acolo multă putere și lumină,

mi-au fost dăruite,

le-am luat cu mine

și le-am așezat

pe pământ.

M-am întâlnit în ceruri

cu sufletele plecate,

m-am întâlnit în inima pământului

cu suflete vii,

cu suflete din vechime care

au decis, ca și mine,

să-și accepte misiunea,

să se întoarcă,

aici,

pentru a continua ceea ce s-a întrerupt,

pentru o vreme.

Am fot călăuzită spre locul menit

 l-am acceptat și…

mi-am pus iubirea, lumina și mâinile,

în slujba oamenilor.

O vreme,

m-am hrănit cu laptele munților,

cu spuma cerului,

cu verdele pădurii,

cu roșul macului

și cu pâinea câmpului.

Am ieșit din altarul unei grote sfinte,

care mi-a dăruit lumina

și m-a învățat să fiu una

cu locul sfânt…

Când

am devenit trup, minte, suflet,

am primit darul lecuirii.

A venit vremea,

am ieșit din mine,

am redevenit eu,

eu,

cea care am revenit din ceruri și din adâncuri,

eu, 

una cu mine, 

eu,

una cu Sfânta Treime,

eu,

trup, minte, suflet.

De atunci, mă hrănesc cu iubire,

mă hrănesc cu visări.

Silvia Urlih - 13.07.2017