Mă priveam
pe furiș,
prin
oglinda tocită
de vreme,
vedeam un
chip searbăd,
chinuit și
închis,
pe căi
cârpăcite din gânduri,
m-am
pierdut prea devreme,
m-am dărui jelirii ,
nu știam
că pot fi
foaie de
scris.
Am avut
așteptări de la oameni prea mici,
am crezut
că zorii îmi vor fi nouă zi,
am crezut
că celui căruia i te dedici,
va vedea
lumina din amvonul luminii.
Azi,
mă privesc
în oglindă
fără teamă
și frică,
azi sunt
doar om,
un om
ce se
roagă la Christ,
sunt omul
ce-a învățat
că din
căderi
se ridică,
un om ce
pășește spre cer
precum o
rugă
din
acatist.
Silvia Urlih - 01.07.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu