Se leagănă lin
un boboc de magnoliu
în pomul gândurilor tale,
se-nvârte în cerc și
plânge…
l-a scuturat o pală de vânt întunecat,
ce a trecut o clipă,
cât zbaterea aripii de flutur,
pe lângă scoarța bătrânului magnoliu.
A trecut
de cărarea ce ducea
spre
pisc de munte,
s-a împiedicat de o rămurea
și
a rămas stauie înrămurată.
S-a împiedicat de propria-i frunză,
a căzut,
a rămas îngenunchiat de frică
și
de distructiva-i nevrere.
Nu a vrut să vadă frumusețea
vieții..
s-a lăsat subjugat
de frici,
neputințe,
frustrări
și orgoliu nefast.
Păcat…
nu a ținut pasul cu glasul sufletului tău.
Lacrimi de magnoliu
îți plâng în suflet.
Silvia Urlih - 15.07.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu