NU ÎNGENUNCHEA CA ROBUL - Silvia Urlih

Cresc în sufletul de om,

munți înalți

plini de dureri,

cresc în suflet văi și dealuri,

deznădejdi,

pustiu și jale,

nesfârșite ierni și geruri

le ascunzi în primăveri,

te îneci în morți încete

și în fapte

prea banale.

Ești o vale fără margini,

ești un deal

fără sfârșit,

îl tot urci

dar

vântul aprig te coboară înapoi,

pieptul îți devine scoarță

numai bun de peticit,

urci pe deal, dar urci și valea,

rătăcit ești

printre ploi.

Vijeliile-ți pun piedici,

dar

culege-le în snopi,

scutură din vântul aspru

boabele ce îți sunt dar,

ploaia

strânge-o în găleată,

n-o lăsa uitată-n gropi,

udă-te la rădăcină

cu credința

din altar.

Vremile-s de tine-aduse,

nu te mai plânge de soartă,

te creează omul vieții

care-și duce-n spate

ciobul,

fii un munte ce se-naltă

dintr-un bob

de piatră spartă,

fii o stâncă ce rezistă,

nu îngenunchea

ca robul.

Silvia Urlih - 11.07.2017