ULTIMA RUNDĂ - Silvia Urlih

Mă cheamă marea ,

mă strigă

de pe deal,

ar vrea să mă desfete

cu valul

dintre valuri,

vrea

să îmi dăruiască izvorul ei natal,

la gât să-mi pună perle

să mi le facă

maluri.

Freamătul ei îmi spune

să mă-ncunun

cu-apusul,

timpul să mă-nsoțească

să-mi fie rădăcină,

ar vrea să mă sărute,

să îi aud nespusul,

să-mi dea liniștea ei,

să îmi fiu far,

lumină.

Mă cheamă înserarea

să-i fiu mireasă

mării,

să cresc precum un munte

să-mi fac din el

secundă,

să simt cum mi se scurge în trup

dulceața sării,

să nu mă mai împiedic

că-i ultima mea

rundă.

Silvia Urlih 31.07.2014

PE MALUL APEI MĂ AȘTEAPTĂ CASA- Silvia Urlih

Pe malul apei

mă așteaptă

tristă 

a mea casă…

e singură,

e goală,

e pustie,

mă-ntorc la ea

să-mi pun dorul pe masă,

să-i spun că n-am murit,

încă trăiesc

și-s vie.

Pereții ei

m-așteaptă să îmi spună

că

lacrimile mele-s între ziduri ,

c-au strâns în ei

și

încă mai adună

cărări

și drumuri

și alei

și-amurguri.

Pe malul apei plânge-o casă

ninsă,

ferestrele-s închise cu umbrele

din seară,

pe masă

mă așteaptă foaia mea

nescrisă,

să scriu

 că sunt în casă,

că

nu sunt pe afară.

Pe malul apei

mă așteaptă-un vis,

un vis

care-a crezut că a murit ,

e tot acolo,

mă așteaptă

și

ușa mi-a deschis,

să-mi spună

că pereții

în alb

și-a zugrăvit.

Mă-ntorc la casa mea

să-i spun

că nu mi-e frică,

că n-am uitat-o

dar

altul mi-este drumul,

c-o voi împodobi cu flori de levănțică,

și

o s-o iau cu mine,

să-i simt mereu

parfumul.

 Silvia Urlih 28.07.2014

OCHII MEI- Silvia Urlih

Ochii mei ,

văpăi albastre

rupte dintr-un

 nod

de cer,

caută întrebători,

sâmburele

printre lacuri,

îl găsește într-un colț,

rătăcit,

uitat,

stingher

și-l provoacă din privire

 să-i prezinte

altor veacuri.

Ochii mei,

săgeți înfipte între strugurii

din vii,

vor

să-și doarmă alintarea în altarul

templului,

vor

puterea gerului,

cântecul din veșnicii ,

vor

atingerea ascunsă în marama

vântului .

Ochii mei,

lumină spartă,

două oaze în steril,

mituiesc pădurea verde

să le fie giuvaier,

nu mai vor

pustiu,

nici stepă,

nici privirea din exil,

vor

albastrul macului,

vor

bucata lor

de cer.

Silvia Urlih 26.07.2014

AJUNS PE DEALUL VIEȚII- Silvia Urlih

Dintr-o vale sfâșiată

ce-a crescut

din vârf de munte,

s-a născut un pui de om

și-a-nceput să înflorească,

a purces valea s-o urce,

muntele

să-l cucerească,

să găsească fericirea înt-un bob…

într-un grăunte.

A urcat valea-nsetată,

valea

l-a cuprins de brâu…

a-nceput de-adoaselea …

muntele…

s-a scufundat,

a săpat cu unghii roase,

gândul lui l-a îngropat,

dar..

ajuns pe dealul vieții,

a găsit

bobul de grâu.

Cu iubire l-a sădit ,

l-a rugat

să-i fie scut,

a-nvățat să urce dealul,

valea să nu-l prăvălească,

a-nvățat

să râdă-n soare,

soarele să nu-l orbească,

a-nvățat

că toată viața
a făcut

ce l-a durut.

Silvia Urlih 26.07.2014

UN TREN… O GARĂ ȘI UN LOC- Silvia Urlih

Un tren…

o gară…

multe-amintiri stânse-n bagaj…

te uiți în stânga și în dreapta,

dar…

gara nu o mai zărești,

un gând…

un suflet…

o cărare…

un gol imens…

nu ai curaj…

un zâmbet cald te însoțește dintre pășunile cerești.

Trece un tren

și încă unul,

vagonul tău pare-a fi

 gol,

acarul stă cu faru-n mână,

îți face semn

să te grăbești,

te-așteaptă-un drum,

dar e prea drept,

iar tu preferi să-i dac ocol…

cu rădăcina nu te-mpaci…

îți cauți locul…

unde ești ?!

Unde e gara ce te-așteaptă,

Unde-i „amin”ul pământesc?

Unde ți-e sufletul ,

 dar trupul,

unde ți-e glasul stins de foc ?

De ce tot cauți prin cenușă,

de ce nu vezi colțul ceresc

care te-așteaptă

cu iertare,

cu flori de dafin

și

cu-n loc ?

Silvia Urlih 26.04.2014

TĂCEREA POMULUI- Silvia Urlih

Știi

cum se înalț-un munte

într-un suflet ne-mpăcat ,

cum

te cațeri fără palme

și

te zgârii de ciulini,

cum

te aperi de-ntuneric

cu lumina din cerdac,

și cum

te-mpânzesc tăciunii

fără-a ști

că nu sunt

spini ?

Simți

cum crește-n tine valea

și

un deal fără-nălțime ,

cum

se prăvălesc toți norii

peste chipu-ți încruntat,

cum

se zbat în tine doruri

fără-a ști să se exprime,

și cum

plâng codrii cu tine

când

ești singur,

deprimat ?

Vezi

cum te afunzi în grâne

fără-a ști

că-i un păcat ,

cum

culegi fără să guști

frumusețea omului,

cum

te aperi de minciună

și

de câmpul nearat,

și cum

poți vorbi în șoaptă

cu

tăcerea pomului ?

Silvia Urlih  25.07.2014

SPRE UN NORMAL- Silvia Urlih

Sunt seri

în care-n palme strâng

secunda timpului ce-a stat,

înnod momentele în ore

și

serile le strâng la piept,

aș vrea să țin minutu-n loc

dar ora

pare c-a secat,

încerc să leg secundele,

dar timpu-mi spune

să aștept.

S-a adunat pământu-n mine..

m-a aruncat valul

pe mal ,

bucatele de lut nedres îmi dau căldură

și

mă leagă,

cu stânca-n piept

și vântu-n gând

mă furișez spre un

normal,

și iar alerg

și mă dezleg,

iar ziua-mi pare-așa de dragă.

Cu

marea-n sufletul meu crud

mă leg

să fiu vestala serii,

izvorul vieții să-l revărs

peste câmpiile din mare,

mă leg

să fiu nisipul verde

și

lumânarea primăverii,

să fiu coroana brazilor

când munții pleacă

la culcare.

Silvia Urlih 24.07.2014

NE-AM RĂTĂCIT DE NOI Silvia Urlih

Poate

că vei afla ,

sau nu vei ști vreodată,

că voalul ce ți-am dat

a fost sufletul

meu,

poate

că ai simțit

că-n cuta lui uzată,

era zâmbetu-mi trist

gonit de alizeu.

Poate

că ai uitat

sau nu vrei să mai știi,

că tu mi-ai dat sărutul

prin

care-am renăscut,

poate vei reveni cu ploile târzii,

să-mi scalzi

în ploaia verii

prezentul din trecut.

Poate

că azi e mâine,

poate

că ieri e azi,

poate orbiți de viață

ne-am rătăcit

de noi,

poate că n-ai văzut limanul

dintre brazi,

dar

sigur drumul nostru

nu va mai fi

în doi.

Silvia Urlih 24.06.2014

SĂ MĂ HRĂNESC CU CRINUL - Silvia Urlih

Am strâns

în talpa timpului meu

spini,

i-am scos,

i-am aranjat pe rafturi

cu migală,

m-am înțepat în ei,

dar am ajuns

la crini,

iar ei mă mângâie

și mă împodobesc de marea gală.

Masa

iar s-a gătit cu flori

înmiresmate,

le simt ,

simt

iar aroma lor cum mă pețește,

am aruncat toți spinii și

au rămas curate,

albite de culoare,

brodate-mpărătește.

Sub tălpi

simt azi covor de iasomie,

masa mi-a potrivit un scaun

lângă ea,

să stau

să-mi hodin trupul obosit de pribegie,

să mă hrănesc cu crinul

ce-n suflet

îmi ardea.

Silvia Urlih 23.07.2014

ZĂLOGUL TOAMNEI - Silvia Urlih

Tăișul nopții te-a-ndemnat

să fii

zălogul toamnei mele,

să scuturi frunze de mesteacăn

pe trupul încă

desfrunzit,

dar ai rămas încătușat

în cușca vremurilor

grele,

să fii

casapul blestemat din timpuri negre revenit.

Căința gândului stingher

cu dor de Evă despletită,

te-a alungat

din parcul verii

și

te-a plantat din nou

în glastră,

te-ai aliat cu neagra lună ,

dar…

ea era nepregătită,

să rupi hotarul ce lega,

dorința ta,

de noaptea

noastră.

Din cuibul nostru te-ai desprins

și

ai fugit cu-al tău

blestem,

te-ai înfrățit cu depărtarea

și

ți-ai legat zăgazul vieții,

ți-ai semănat singurătatea

și

ți-ai făcut zilele

ghem,

eu

am rămas cu dimineața

împachetată-n

dimineți.

Silvia Urlih 22.07.2014

EȘAFOD- Silvia Urlih

M-ați pus pe eșafod,

m-ați răstignit

în cuie,

mi-ați fulgerat un ochi

și …

zâmbetul mi-ați luat,

ați vrut să mă zidiți ,

dar…

încă sunt statuie,

o marmură albastră …

pe câmpul netrucat.

M-ați pus pe eșafod,

m-ați judecat

în lipsă,

mi-ați pus coroana morții

pe frunte să o port,

dar am zburat din cuib

sunt

pentru voi eclipsă,

m-am luat de braț cu soarta

și

azi trăiesc

în fort.

M-ați pus pe eșafod,

mi-ați ars coaja iubirii,

mi-ați sfârtecat tandrețea

și …

zborul mi-ați

ciuntit,

dar rădăcina vieții

mi-a dat rodul

sortirii,

și

m-a făcut un lujer

de arbori

ocrotit.

Silvia Urlih 22.07.2014