O lacrimă crudă
se zbate
sub geană,
își cere
dreptul
lumina
să o vadă,
alunecă ușor
pe chip
ca o codană,
ce-ar vrea să-i
fie visul
și viața
o baladă.
O lacrimă
se-agață
de zâmbetu-i
crispat,
n-ar vrea
ca genele
să-i fie
parapet,
ar vrea
ca mersul ei
greoi și legănat,
să-i fie
drum
spre
zilele
buchet.
O lacrimă
se-nvârte în vals
spre apogeu,
se înfrățește-n
horă
cu rodnica-i
surată,
se șterge cu
năframa
și n-ar vrea
să fiu
eu…
să nu fim
două lacrimi
în
lacrimi
înrămate.
Silvia Urlih 21.07.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu