FIRUL AMINTIRILOR - Silvia Urlih

Mă cheamă iar noianul de-amintiri,

revin

ca florile de câmp

ce reînvie-n primăvară,

se-ntorc,

se-așează-n șir

și-și cern nectarul lor amar…

amar,

sau dulce,

dar răsar...

eu nu le vreau,

ele nu mai sunt,

eu le vreau, ele există.

Mă năpădesc duios și blând, doar în prag de seară.

Se deșiră

ca un ghem,

firul amintirilor,

se-mpletesc cu gândul,

se nasc

în flori de soare,

se întețește jarul

și prind a ridica din el brațe

de uitare,

brațe ce am simțit cândva …

m-au rănit,

nu mai doare.

Flacăra-și întinde buzele,

sărutul ei vrea să mă transforme în foc.

S-au adunat tăciuni în mine,

pe vatra uitării

suflă amintirea-n foc

și

îl întețește,

flăcările se-mpletesc,

mă ard,

oare sunt cenușă ?!

închid ochii

și mă pierd

pe cărări

de flacără ucisă de vânt.

Nu, nu sunt cenușă ! Sunt, încă sunt.

Sunt gânduri uitate-n cenuşa uitării,

bate vântu-amintirii şi le dezgoleşte,

întind mâna să cuprind ramurul aflării,

mă pierd în vena lui, ramul înflorește.

Ce bine e să retrăiești amintiri dragi !

„Cele rele să se spele, cele bune, să se-adune”

Silvia Urlih - 05.09.2017