ZÂMBETU-ȘI IA PLOAIA CU EL - Silvia Urlih

Sunt ploi

ce curg prin mine-a valuri,

se-ntind alene-a lacuri,

se împletesc șerpuitoare

să îmi cuprindă

trupul,

alunecă printre artere,

se-mpiedică pe-alocuri,

parcă ar vrea să mă inunde,

s-aducă iar

potopul.

Sunt ploi

ce nu le mai doresc

și le gonesc

spre munte,

pare c-ar fi un stol de fluturi

cu aripi

împietrite,

sunt amintiri care revin,

dar,

parcă sunt prea multe,

parcă ar vrea să mă înece cu vorbe nerostite.

Se-adună ploile-ntre maluri

să își găsească

iazul,

se strânge-n vuiet lăcrimarea,

dar

lacrima zâmbește,

se uită-n spate

și zâmbind îmi mângâie obrazul,

zâmbetu-și ia ploaia cu el

și-mi spune :

Hai trăiește !

Nu lăsa amintirile care te-au rănit să revină.

Nu lăsa vorbele nerostite cândva să te apese.

Ai curaj și spune ce te nemulțumește, la momentul potrivit.

Nimeni nu se mai poate întoarce în timp.

Silvia Urlih 25.09.2017