Când
omul își simte micimea,
încearcă
să
stingă soarele,
încearcă
să otrăvească
floarea
și să
ucidă pădurea,
încearcă
să-și
sugrume gândurile de bine
și
să ude
la rădăcină
propria-i
urâțenie sufletească
Când
omul își simte micimea,
își
devine călău,
se
închide în închisoarea avuției,
încearcă
să
schimbe lumea,
dar nu încearcă
să-și schimbe
propria lui învechire,
se
izolează în castelul iluziei
și
nu mai
vede lumina
din
lumină.
Când
omul își simte micimea,
își
schilodește zâmbetul,
își
creează palat de nisip,
se
ascunde în el
și se
crede invincibil,
se
crede nemuritor…
până
când,
palatul
se năruie sub valul iluziei,
iar el,
biet
muritor,
constată
că sufletul i-a murit.
Și-ar
dori să vadă iar soarele,
floarea,
pădurea,
dar,
e pe
moarte,
moare
cu regretul că s-a ascuns
de
suflet,
de
soare,
de floare
de pădure.
Moare
și ATÂT.
Nimic
nou sub soare, nu-i așa ?!
Nu mai
muri omule dacă vrei să trăiești !
Silvia Urlih 22.09.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu