A mai trecut o zi, a mai trecut o săptămână, a trecut deja
mai bine de o lună de când stau în autoizolare.
E sâmbătă 25.04.2020 și ca de obicei trebuie să-mi fac cumpărăturile.
Fug repede pe străzi, conform traseului pe care l-am scris pe declarație și
nici măcar nu observ că pomii au înflorit. Nu am curaj să stau pe loc și nici
să îmbrățișez un copac de pe trotuar. Cei care mă văd de la balcon, m-ar crede
bolundă. Nu știu cum este în timpul săptămânii, dar in weekend e sinistru. Nu
sunt decât eu, una sau două mașini la semafor, mașini ale poliției și
jandarmeriei și salvări. Nu știu ce transportă salvarea, dar nu cred că sunt cu
îmbolnăviți de coronavirus, pentru că în tot județul azi avem 69 de virusați
din care 51 vindecați.
Mi-am făcut la repezeală cumpărăturile, cu grija de a nu fi alături
de vreo persoană, plătesc la casă și mă grăbesc înapoi spre casă, aproape alergând, cu sacoșa plică, cu
masca asta pe gură și pe nas care mă sufocă (eu sunt claustrofobă) și cu
mănușile de plastic care sunt pline de apă. Transpir atât de tare…
Primul lucru pe care îl fac după ce ajung acasă și las sacoșa
cu cumpărături jos, fug la fereastră să iau o gură de aer, să admir vegetația
din fața geamului. Mă bucur că locuiesc la parter. Îmbrățișez pomii cu gândul.
Dimineața am auzit la știri că a fost cutremur în zona
Vrancea. Doamne… ce o fi fost în sufletul lor… cum le-o fi fost să fie zguduiți
în miez de noapte, dar și cu teama că nu pot ieși din casă fără mască, mănuși și
declarație pe proprie răspundere. La ce le-o fi fost gândul prima dată ?
Stau la fereastră, trag aer curat în piept, am compasiune față
de sud-estul țării și nici nu expir bine, că s-a pornit o furtună de a
îngenunchiat pomii . Închid repede geamul, aprind o lumânare și încep să mă
rog: Doamne… cât de supărată trebuie să fie natura pe noi !!
Și ziua de astăzi ne găseşte singuri, confuzi, îndureraţi și
speriați . Și ziua de astăzi ne găseşte cu gândul la cei dragi care nu ne sunt
aproape şi pe care nu îi putem îmbrăţişa.
Este foarte frustrant să știi că „nu avem voie" să ieşim
afară să ne plimbăm, sau să intrăm într-o biserică să aprindem o lumânare, dar
TREBUIE să ne păzim căci , păzindu-ne pe noi, îi păzim și pe cei dragi nouă.
Stăm în casă.
Din punctul meu de vedere, această interdicţie nu ne
îndepărtează nici de Dumnezeu și nici de oameni, ba din contra, ne reaminteşte
că TREBUIE să fim OAMENI și că Dumnezeu a fost, este şi va fi
întotdeauna în sufletele noastre.
Dumnezeu nu vorbeşte cu noi doar prin intermediul slujbelor spuse
de preoţi. Ne vorbește trimițându-ne semne.
Pe Dumnezeu nu trebuie să-L căutăm în afara noastră. El nu
stă neapărat în biserici sau în mănăstiri. Dumnezeu ne este mai aproape
decât credem. El este mereu în inimile și sufletele noastre, ne este atât
de aproape încât ne vine greu să credem că El ne vorbeşte prin oameni și prin ceea
ce ni se întâmplă uneori.
Această perioadă de izolare ne oferă însă un dar
unic, acela de a conștientiza ce este cu adevărat important pentru
noi.
Caută-ți în interiorul sufletului și vei afla ce este
important pentru tine.
fragment din cartea „A trăi-trăire” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu