Îmi știu anii ce i-am trăit. I-am trăit și am învățat multe din
trăirile astea ale mele. Sunt deja destui, peste jumătate de secol. De curând , am constatat că aș mai avea de
trăit cam o zecime din ce-am trăit. Ciudat, nu-i așa ?? Să trăiești jumătate de
secol și abia atunci să constați că ai trăit cam degeaba. Nu neapărat degeaba,
pentru că ai construit multe în viața asta, dar… nu ai făcut mai nimic pentru
tine. Ai trăit pentru alții și prin alții.
Ce simt acum ? Poate că și tu, cititorule, simți ceea ce simt eu acum. Mă simt ca un
copil care a primit în dar o ciocolată , pe care a degustat-o cu plăcere, dar
când a constatat că mai e doar o bucățică, o înfulecă ca un nesătul, ca și cum
nu ar mai primi ani de zile un dulce.
Simt că timpul nu-mi mai ajuge. Mai am atât de multe lucruri de
făcut, mai am atât de multe de spus.
Nu regret absolut deloc ceea ce am făcut și modul în care mi-am
construit și trăit viața. Fiecare moment pe care l-am trăit a fost așa cum am
gândit eu atunci. Poate că aș regreta ceva…. Regret faptul că m-am lăsat
influențată de „ce va spune lumea dacă…”
În același timp, simt că nu mai vreau să-mi pierd timpul fără
rost, că nu mai vreau să-mi petrec timpul cu persoane care să mă secătuiască de
energie, care vorbesc alambicat, care habar nu au de ce s-au născut, care habar
nu au ce-și doresc de la viața asta, care sunt prea optuzi, și de la care nu
înțeleg nimic, ba mai mult, nu am nimic
de învățat. Decât cu astfel de persoane, mai bine singură, cu mine și cu
Dumnezeul meu.
Nu mai am timp să sprijin, să consiliez, sau să ajut, persoane absurde, optuze, ( cu ochelari de
cal) care, în ciuda vârstei lor , nu au crescut nici spiritual și nici
emoțional, care preferă să trăiască în propriul lor întuneric și să se laude cu
trecutul lor.
Știu, am și eu o vârstă, am trăit și eu vremurile lor, dar nu
mai support propozița „ Pe vremea mea, când eram eu de vârsta ta, când eram eu
șef, sau mai știe ce”
Nu mai am timp să arunc nucile cu furca în pod și nici să arunc
apa cu sapa..
Timpul pe care-l mai am de trăit, a devenit mult prea scurt și prețios
pentru mine. Vreau acum, când am trecut de jumătate de secol de viață, să
trăiesc esența vieții. Sufletul meu se grăbește spre… spre acolo de unde a
venit. Se grăbește spre „acasă”. Nu mai am multe bucățele de ciocolată în
ambalaj.
Vreau să trăiesc alături de oamenii umani, foarte umani, care
știu să facă bășcălie de greșelile pe care le-au făcut în viață și care nu și-au
luat-o în cap de cine au ajuns, de „triumfurile” lor, dar care își asumă
responsabilitatea pentru ei înșiși. Vreau să mă înconjor de oameni care și-au
înțeles „trezirea”
Vreau să mă înconjor de oameni îmbrăcați în LUMINĂ, de oameni
care au conștientizat cum să ajungă prin faptele lor, la inimile altor oameni
care încă orbecăiesc prin întuneric.
Mă grăbesc în alergarea mea, pentru că vreau … multe vreau… dar
vreau, pentru că acest vreau ți-o poate
da maturitatea. Și, da, am ajuns la maturitatea în care știu ce vreau, știu ce
e bine și ce nu e bine. Mă grăbesc, să trăiesc cu intensitatea pe care doar
maturitate ți-o poate da.
În viața asta avem câteva vieți, dar, doar ultima începe atunci
când îți dai seama că ai doar una. Nu contează când realizezi asta. Contează că
în sfârșit ai înțeles că ai trăit prin alții și pentru alții.
Da, mă grăbesc. Mă grăbesc să-mi duc la final misiunea pe care
abia de ceva ani mi-am dat seama că o am și nu știu cât timp voi mai avea.
Scopul meu, acum, este, să ajung la final ( care doar Dumnezeu
știe când va fi) și să înțeleg, să simt mulțumirea că i-am mulțumit și fericit
pe cei dragi sufletului meu.
Vreau din tot sufletul ca tot ceea ce au însemnat și înseamnă
experiențele mele de viață și pe care le-am scris în cele peste 29 de cărți,
să-ți fie de folos.
Vreau și dacă vreau, chiar am reușit să mă înconjor doar de oameni
asemeni mie. Oameni frumoși în suflet și-n gândire. Oameni deschiși la nou.
fragment din cartea „Printre infinituri” - Silvia Urlih
