ARȘIȚA URÂTULUI - Silvia Urlih

Arde pământul

sub focul-ndurării

flăcări de ură-i înneacă sclipirea

plânge pădurea

sub jarul durerii,

arde câmpia

jelind omenirea.

Vântul adie

cu arderi păgâne,

flori se topesc în arșița verii,

pământul rodește foc

fără grâne,

omul se roagă-n zadar

învierii.

Arșița urii

a pus stăpânire,

pământul se roagă smerit norilor,

omul se pierde-n a lui urâțire,

iubirea-i se pierde

în undele ploilor.

Arde pământul  

repiră din pântec,

răul din om s-a cuibărit

în foc,

caută–alinare-n descântec,

să nu-l mai ardă

își caută iubirii un loc.

Arde pământul

sângele-l doare

inima îi plânge,

sufletu-i îngheață,

te roagă :

”Omule ce n-ai loc sub soare !

dezgheață-ți sufletul,

iubește și învață !”

Silvia Urlih 23.08.2012