VIAȚA ÎNTRE DOUĂ MĂȘTI- Silvia Urlih

Valsează tristă viața

între două măști.

Pe prima scrie:

”bine -ai venit copile”

Pe cea de-a doua,

să n-o renegi, să n-o urăști,

căci sunt înscrise-n ea,

trăirile a mii de zile.

Pe drumul vieții ,

împrumuți din când în când

o mască veselă,

e veselă, da–i tristă…

o speli cu lacrimile

și zâmbind,

pășești prin spini,

sperând

că frumusețea sufletului

mai există.

Tot cauți prin sertarul

vieții tale obosite

o mască…încă una …

ultima….

a fericirii...

poate o vei găsi cândva,

prin măștile dosite,

s-o porți puțin,

să spui apoi

adio rătăcirii.

Privesc pierdut ,

spre măștile ce mă-nconjoară…

sunt sterpe, reci și șterse,

sunt vii dar moarte, înăsprite,

sunt urâțenii fără suflet ,

sunt vobe de ocară,

ascund sub masca lor

suflete împietrite.

Ce să fac eu,

cu măștile ce le-am purtat ?

Cum scap de ele ?
Unde să le ascund ?

În ce firide ?

Nu mai pot fi un suflet sub o mască,

un saltimbanc,

un acrobat ce râde ,

pitindu-și lacrima ,

sub zâmbetele hâde.

Privesc spre mine

ale mele măști cu fals surâs….

cu glasul stins,

îmi spun să le arunc,

să uit de ele, să uit c-am râs,

dar sufletul mi-a plans…

să uit c-am suferit

de când eram doar prunc.

Doar prima mască,

a copilăriei, aș vrea să o păstrez,

aș vrea

să-mi fie morții căpătâi,

să-mi fie mir de–mbălsămat,

să fiu tot eu,

în apa umilinței iar să mă botez,

ultima mască ,

să îmi fie cea dintâi,

așa cum Domnul

m-a creat.

Silvia Urlih 19.08.2012