Întâlnire cu Eminescu - Silvia Urlih

Pășesc alene prin iarba proaspăt cosită de un angajat al Memorialului de la Ipotești.. Simt mirosul verdelui crud cum îmi inundă toată ființa. Zorii dimineții aduc lumina peste verdea pădure, peste dealurile parcă pictate , peste lacul unde stătea și scria zile întregi. Sunt aici, la casa memorială a lui Mihai Eminescu de la Ipotești, în curtea în care a trăit el, Eminescu. Roua dimineții se împletește cu razele calde ce încălzesc  tăcut pământul reavăn. Umezeala lui vrea parcă să mă trezească din visare. Am poposit o noapte în curtea casei lui. Încerc să-mi aduc aminte dacă am visat ceva. Nu, nu am visat, noaptea a fost prea scurtă.

Nu iau în seamă răcoarea dimineții și închid ochii. Mă retrag în tăcere în vremea când, sub pașii mei călca el. Îl văd copil , alergând de la un pom la altul culegând mere roșii sau albe….. Aud rîsete . Râsetele copiilor înveselesc toată valea. Îl văd apoi adolescent, cu pana ,călimara și foile  sub braț căutând un loc pe prispă sau printre pomi , unde inspirația să se aciuiască între cuvinte.… Îl văd apoi adult îndrăgostit de o femeie, de Veronica. Stă sub streașina case, pe verandă , scriind poeme de dragoste.

Pășind agale prin iarbă, intru în casă. Camere mari, cu pereții albi mă primesc cu ospitalitate și căldură . Mă simt ca în casa bunicii…. Mirosul e același .

 Mă îndrept apoi cu sfială și emoție în micuța biserică de lângă casă. Pășesc pragul și văd… și simt. Văd altarul, icoanele,… spun câteva cuvinte de rugăciune în gând. Aș aprinde și o lumânare, dar nu am de unde să cumpăr. Aprind totuși un mănunchi de lumânări în gând. Sper ca lumina gândului meu bun să continue a-i lumina calea spre veșnicie. Văd apoi ascunsă parcă, în spatele ușii de la intrare, o mască de bronz. Ghidul îmi spune că e masca lui mortuară. Imaginea hâdă ,mulajul turnat peste chipul lui mort mă îngrozește. Doar asta a rămas din el ? Doar atât ? Un chip slăbit, doi ochi ascunși în adânci orbite, două buze strânse…. oase ce cândva erau ascunse de pomeții obrazului ? Mă uit mută la masca de bronz… Inima a uitat să mai bată în sufletul meu …. Zâmbetul rugăciunii mi-a împietrit pe chip. Sângele nu-mi mai ajunge… M-am trezit brusc din visare. Am coborât mult prea repede dintre lumi. Da,… doar atât a rămas din trupul lui fizic…. o mască de bronz ce a fost turnată peste chipul lui obosit și torturat de gânduri și trăiri intense. Sufletul ?! Sufletul i-l simt pretutindeni…. în iarbă, între meri , în pietrele de sub tălpile mele, în gardul ce împrejmuiește curtea, în pereții casei…. în bisericuța din curtea în care a trăit…. Îi simt sufletul chiar și în masca asta hâdă ce mă privește cu ochi goi prin sticla rece a cutiei în care stă. Ar vrea parcă să-mi zâmbească, să-mi spună cât de greu i-a fost până ce sufletul i-a urcat în raiul veșnic.

(Masca Mortuară a lui Eminescu)

Silvia Urlih 18.08.2012