COPILUL VIEȚII - Silvia Urlih

În noapte am trezit

noaptea plângând…

Eram copilăria sau copilul ?

Eram în mine,

sau eram  în gând ?

Copilul a plecat,

eu am rămas

cu mirul.

Priveam spre mine,

eu ,

copilul sorții,

copilul care-a plâns

și a oftat,

copilul ce-a apus în fața Porții,

care-a plătit

și n-a mai înviat.

Eu

am văzut că-n moartea mea ,

nu-n vis

copilul fricii a plect înfricoșat,

dar am sădit o floare albă de cais

altui copil,

ce cu speranță-n zori

l-am înfășat.

Ce greu m-am despărțit

de amintire!

Ce lacrimi arse am săpat

pe chip!

Copilul fricii

este amurgire.

Copilul vieții ?!

Eu

din infinit !

Silvia Urlih 13.08.2012