Mai sunt doar câteva ore și pășim, plini de spreranțe, în anul
2021. Anul pe care l-am petrecut, a fost un an plin de încercări. Fiecare
dintre noi am mai avut câte o lecție de învățat.
Cu mulți ani în urmă spuneam despre mine că sunt repetentă la
lecția RĂBDĂRII. Peste câțiva ani am spus despre mine că sunt corigentă la
această lecție. Cu 5 ani în urmă mi-am propus nu doar să trec clasa, ci să fiu
și premiantă. Pandemia din 2020 mi-a dat nota 10 la lecția RĂBDARE.
Sunt mândră de mine.
Mi-am pus pe frunte coronița de premiant. În afară de lecția RĂBDĂRII, acest an
m-a mai învățat multe. Printre altele, m-a învățat că mă pot ruga la lumina
lumânării pe care o aprind în altarul casei mele.
M-a mai învățat să nu mă las influențată de frica pe care mass-media
mi-o induce prin fel de fel de știri, una mai controversată decât cealaltă.
M-a mai învățat să-mi creez propriul univers pe care mi l-am creeat tot în
interiorul casei mele.
M-a mai învățat să-mi iubesc fotoliul, patul, aragazul,
covoarele, perdelele, cana de ceai și de cafea, florile, tot ceea ce se află în
interiorul universului meu și că nicăieri nu e mai bine ca acasă.
M-a mai învățat că, chiar dacă stau în casă, să nu renunț la a
mă îngriji, la a mă prețui, la a mă iubi și respecta.
M-a mai învățat să nu-mi plâng de milă, să nu-mi fie frică, să nu
mă lamentez, să nu mă victimizez, pentru că nu sunt victima nimănui; nici a
mea, nici a sistemului și nici al nimănui și că am puterea să continui să-mi îmbunătățesc
emoțiile și în consecință, să mă schimb vis-à-vis de ceea ce se întâmplă în afara
mea și a casei mele.
În interiorul meu și-al tău și-al tuturor există o forță
nebănuită pe care dacă o identifici, poți merge mai departe, poți depăși orice obstacole
create sau induse de alții.
Un singur lucru nu îl pot accepta, nu îl pot face și cred că nu
îl voi putea face vreodată detașat: să-mi respir propria expirație. Oricât m-am
străduit în lunile astea, nu m-am putut împrieteni absolut de loc cu masca pe
care a trebuit (și încă trebuie) să o port inclusiv în aer liber. Am vorbit cu ea,
am drăgălit-o, am mângâiat-o, i-am mulțumit, am implorat-o, dar… ea nu mă vrea,
așa cum nici eu nu o vreau. Nu o vreau și gata. Toată ființa mea o respinge, nu
doar sufletește sau emoțional, ci și fizic. Cred că sunt alergică la mască, după
felul în care fățuca mea reacționează.
Poate pentru că ani de zile am luptat cu mine să renunț la „măștile”
pe care viața m-a obligat să le port
de-a lungul timpului ? Zeci de ani m-am forțat să zâmbesc, iar zâmbetul îmi era
fals și hâd…. Era doar un rictus. Când în sfârșit am învățat să zâmbesc și să
râd din tot sufletul și cu sinceritate, a venit nenorocita asta de pandemie
care m-a obligat să-mi ascund iar zâmbetul. De data asta nu sub un zâmbet fals și
hâd, ci sub o zdreanță de cârpă sau hârtie, pliată.
Cert este un lucru : nu voi renunța să zâmbesc și să râd din tot
sufletul. Voi continua să-i las sufletului dreptul să-mi picteze chipul.
Mulțumesc anului 2020 pentru alte lecții, dar nu mai vreau un
alt an ca acesta.
fragment din cartea „ Printre infinituri” - Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu