Ferească Dumnezeu de mai rău - Silvia Urlih

 

După ani și ani, am ajuns să conștientizez că, în sfârșit mi-e milă de mine. Nu am avut compasiune sau milă față de mine, nici măcar atunci când eram cu un picior în goapă, la limita dintre viață și moarte. Nu mi-a fost milă când „trăgeam de mine” și munceam zi lumină, nu am avut milă de mine când nu dormeam nopțile, sau dormeam în mașină. Nu mi-a fost milă de mine când dormeam 3-4 ore pe noapte, pentru că alergam ca nebuna pe drumurile patriei, pentru a-mi dezvolta afacerea. Nu mi-a fost milă de mine când ziua lucram, iar noaptea eram gospodină în casă, când trebuia să fiu și mamă și soție și femeie de afaceri și, la un moment dat și bunică. 

Da, acum mi-e milă de mine. Mă-ntreb… tot ceea ce eu am trăit până acum a fost o corvoadă ? NU… nici pe departe. M-am îmbolnăvit adeseori, pentru că eu mi-am atras bolile, pentru că eram epuizată până la limita suportabilității. Nu am fost niciodată atentă la semnele pe care mi le arăta trupul meu sleit de puteri și de rezistență.

De ce mi-e milă de mine ? Pentru că am ajuns azi, să conștientizez că nimic nu mă face mai fericită și împlinită decât să respir aer curat, nu să-mi inspire expirația. Am ajuns în punctul în care mă bucur că pot respira aer…. Nu în parc, nu pe stradă, ci de la fereastră.

 În ultimile luni, am reușit să-mi reprim dragul și plăcerea de a ieși la plimbare. Ce m-a oprit? Masca, regulile impuse și frica de amenzi.

Am ajuns să conștientizez că nimic nu-ți dă mai multă fericire decât faptul că te trezești, că poți deschide fereastra și poți inspira aer, de la fereastră, fără a purta nenorocita aia de mască care te obligă să-ți inspiri respirația plină de toxine.

Da, sunt recunoscătoare acestei pandemii și acestui COVID, pentru că m-a mai învățat ceva. M-a învățat să prețuiesc aerul pe care îl respir, m-a învățat să prețuiesc faptul că pot merge kilometri în șir fără teama că cineva mă va opri și-mi va cere socoteală unde merg.

M-a ținut ceva timp această milă față de mine, dar, pentru că am conștientizat-o, m-am vindecat și de ea, la fel cum m-am vindecat și de multe alte frici. De ce să-mi fie milă, când pot lua atitudine ? Mă bucur de aerul pe care-l pot respire chiar și de la fereastră.

Zilnic îmi spun : ferească Dumnezeu de mai rău. Alții, bieții de ei, cei internați la A.T.I, își umplu plămânii cu oxigen prin aparate.

Doamne al meu, dacă ai ști cât de recunoscătoare îți sunt că mi-ai dat tăria să pot trece și peste aceste ultime 9 luni din viața mea !

fragment din cartea „ Printre infinituri”- Silvia Urlih