MĂ DOARE USCĂCIUNEA ! - Silvia Urlih

 

Mă frige iarba,

pășesc desculță prin ea

și nu înțeleg de ce mă frige…

cândva,

iarba îmi răcorea tălpile,

cândva

simțeam cum verdele ei îmi urcă în suflet,

cândva

parcă eram una cu pământul,

cu câmpul,

cu macii,

cu pădurea,

cu râul,

cu muntele.

 

Cândva,

când plângeam,

plângeam

pentru că mă loveam,

plângeam pentru că mă dureau loviturile,

plângeam pentru că eram doar un copil

care descoperea durerea,

care descoperea că viața

nu-i doar iarbă cu rouă

și caișii în floare,

nu-i doar mălin înflorit

și nici trifoi cu patru foi

care-i adduce noroc.

 

Și acum mă doare,

dar nu mai plâng când mă lovesc…

poate că m-am obișnuit cu loviturile…

acum mă doare sufletul,

mă doare nedreptatea,

mă doare indiferența,

mă doare răzbunarea

mă doare uscăciunea,

mă-nțeapă iarba.

 

Mă doare uscăciunea pădurii

care și-a pierdut lumia verdelui

mă doare râul plin de nămol,

mă dor stelele

pe care nu le mai văd de fum,

mă doare câmpul fără grâu

dar plin de ciulini,

mă doare seceta din sufletele oamenilor

mă doare ….

 

Loviturile vieții mi-au lăsat răni

sângerânde…

alerg spre râu să-mi spele durerile,

tăcerile,

sângerările,

și

Doamne, ce bine mi-e cu Tine !

Ce bine îmi e acum,

după ce mi-ai dezlegat privirea,

după ce mi-ai deznodat gândurile,

după ce mi-ai arătat cine îmi sunt

și ce vrei Tu pentru mine.

Mulțumesc Doamne al meu !

Silvia Urlih - 01.12.2012