Poate că am plutit o viață
printre valuri,
am stat cu un
picior în barcă
și altul în
ocean,
poate mi-am
căutat ființa
între maluri,
dar
mi-am găsit menirea
în calea ce-o
aveam.
Îmi sunt copilul
care-a privit
prin cioburi sparte,
nu mi-am văzut
ființa întreagă
niciodată,
am acceptat să
mă privesc de-afară
și m-am dat la
spate,
n-am înțeles
că viața
e uneori
ciudată.
Poate c-am plâns
și am
îngenunchiat o vreme ,
dar sunt
aceeași eu
care acum îmi
sunt,
sunt eu,
cihar dacă
privirea
și sufletul
îmi geme,
dar eu am
acceptat
să-mi fiu o
clipă pe pământ.
Silvia Urlih - 29.12.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu