Mă sprijin de cer,
iar cerul mă ține
pășesc pe trepte
de lună m-agăț ,
trupul îmi tremură
dar simt
că mi-e bine,
când în brațele lui
mă răsfăț.
Ceru-și deschide ochiul lui blând,
mă strânge la piept,
îmi sărută obrazul,
pe vârfuri mă urc
să-i intru
în gând,
și mă opresc în clipă
să-i ascult
răgazul.
Cu trup de silfidă
înot
către ceruri,
vârtejul
mă poartă spre lumea visată,
pământul e jos,
se zbate-ntre geruri…
eu urc spre lumină,
spre bunul meu
Tată.
Silvia Urlih 07.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu