Pământul
mă mângâie-n
tălpi…
urcă
prin iarbă ,
mă îmbăiază-n
miros de narcise,
pomul
înflorit,
plânge-n petale
și
mă-ntreabă:
Ai avut
și tu vise ucise ?
Da, am
avut !
îi
răspund strângându-l la piept…
am avut
și vise,
și zile
și
nopți
și
amiezi,
mi-au
fost strivite de oameni,
dar eu
mai
aștept,
aștept
să înflorească
frunzele-n
livezi.
Liniștea
pământului
îmi
intră în sânge,
ochii-mi
tresaltă
vor să
se-nchine…
curg
lacrimi…
sufletul
în pumni
se
strânge…
își
strânge liniștea
și
uită de sine.
Silvia Urlih 28.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu