În noaptea
prinsă cu agrafe de-amintiri,
aud
un murmur cald de voci,
mă-mbată miresmele-mpletite-n glăsuiri,
când calc pe urma
lăsată de umbra
unei scoici.
În fața mea,
o umbră mă conduce,
privirea-mi se apleacă,
încearcă s-o sărute,
pe vârfuri o urmez
să văd unde mă duce,
cum îmi va fi
pe drumuri
neștiute.
Deodată,
umbra-mi se îmbracă în aripe
și zbor,
plutesc cu ea
deși sunt doar cu mine,
pământul se adună,
se strânge în izvor,
iar eu…
mă contopesc în umbră
și mi-e bine.
Silvia Urlih 25.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu