Tu,
pomule ce vii
din vremuri neaflate,
mi-ai spus
că-mi pui sub tălpi
izvorul viu,
că mă ajuți
să calc pe drumuri
neumblate
și că-mi aduci icoana
pe ea visul să-mi scriu.
Mi-ai spus
că îmi aduci în casă
râul,
în apa lui
să-mi las ființa cu păcate
la masa vieții
să stau de vorbă
cu pârâul,
să mă învețe să merg
cu crucea mea în spate.
Tu,
pomule
de rădăcină ancorat ,
când m-ai găsit
plângeam
pe-o bancă fără loc,
mi-ai dat lăstarul tău
și m-ai sculptat,
pe trup să-mi crească
flori
de soc.
Silvia Urlih 07.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu