Fețe
livide,
ochi
triști
privesc
spre
mine,
pare
c-aș fi scanată
de
statui,
sunt
gânduri palide
ce
s-au mâncat
pe
sine…
oare
sunt oameni ?
Nu…
sunt
tristele gutui .
Gutuile
își
poartă anii-n
buzunare
,
picioarele
și le
târăsc peste nisipuri,
își
duc în spate
crucea,
își
caută amnare,
s-aprindă
lumânări
în
asfințituri.
Cu
gânduri spânzurate,
surde,
gutuile
să roagă
la
Dumnezeul lor,
îngenunchiază-n
ploaie,
să
roagă-n râuri mute
și
cer…
cer
îndurare
lor…
gutuilor.
Silvia
Urlih 20.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu