Ieri seară, am scris poemul Sărutul morții. Asta a vrut muza mea. Ea
mi-a dictat, eu am scris.
Sărutul morții
Ce dulce e sărutul tău,
cu mii de fulgere ce mă-nfioară,
m-ai căutat,
ai vrea să intri pe pământul meu,
eu te-am primit,
dar te invit …”afară”.
În brațele-ți de gheață
mă simt o arcușul pe vioară,
zâmbetul tău mă cheamă, mă răsfață…
eu te-am primit,
am râs cu tine într-o doară,
dar te invit ,prin ruga mea, ”afară”.
Ce înghețat ți-e zâmbetul
ce dulce-mi pare răsuflarea, ce-amară
cum știi să mă încânți
acum în seară…
te simt, ți-aud în noapte cântecul,
dar te invit politicos ”afară”.
Simțeam că moartea îmi
dă târcoale. O simțeam atât de aproape.... pentru că îmi doream… îmi doream
sărutul ei.
Apoi, împovărată de
gânduri, tristeți, singurătate, i-am scris lui Dumnezeu o scrisoare . De ce ? Nu
știu... poate pentru a-mi ușura greutatea sufletului, poate pentru a mă mai
plânge Lui...
Cert este că I-am scris
:Doamne…. îți scriu iar, pentru a câta oară ? Îți scriu pentru că am obosit. Am
obosit să mă mai lupt cu mine. Am obosit să-mi tot spun ”Ești puternică, hai
scoală-te iar din îngenunchere” . Poate că nu sunt chiar atât de puternică
precum vreau să par, precum vrei Tu să-mi spui că sunt. Am obosit pentru că văd
că mă supui la prea multe cazne. Tu știi că eu pot duce mult, dar… dar chiar
atât de mult ? Vezi tu Doamne… Eram o fetiță ce nu știa absolut nimic despre
Tine. Nu te cunoșteam și te-am renegat . Când te-am cunoscut prima dată nu mai
eram un copil. Te-am cunoscut când eram deja coaptă. Apoi, ai început să pui
cărămidă peste cărămidă pe talerul vieții mele. Într-un tas al talerului viața,
în celălalt, moartea. Mi-ai echilibrat mereu talerul. Știai că pot , pe
umerii mei firavi să duc tone de lacrimi, să strâng din dinți, să nu mă
plâng și să merg mai departe. Râdeam sub greutatea cărămizilor. Râdeam deși
lacrimile îmi șiroiau pe obraji, la început tineri, apoi din ce în ce mai
brăzdați de suferință. Mereu îmi spuneai că pot. Da, am putut și poate că încă
mai pot, doar că …iar am obosit.
Să te întreb DE CE ? Nu,
nu te mai întreb, pentru că știu deja răspunsul. ”Îți dau atât cât poți duce.” E
laitmotivul vieții mele. M-am supus cu fruntea plecată la tot ceea ce mi-ai
oferit. Nu am crâcnit, nu am comentat. E-adevărat că mi-am pus la început
întrebarea DE CE, dar apoi am înțeles. Am înțeles că trebuie să mă supun
voinței Tale. Și astăzi mă supun, dar sunt obosită. Vreau ”acasă”. Ia-mă te rog
frumos la Tine ”acasă”. Simt că nu mai pot. Simt că viața mea nu-și mai are
rostul. Vreau ”acasă”… te rog frumos….vreau acasă. Mă pedepsești că am vrut
să-mi dau viața iadului ? Iartă-mă ! Eram disperată, nu mai puteam nici atunci
cum nu mai pot nici acum. Singurătatea mi-a întunecat gândirea. Simt cum din
suflet mi se scurge lumina lumânării. Suflă te rog în lumânare și stinge-o. Am
obosit. Dacă mă iubești, ia-mă la Tine. Vreau acum să mă culc și să mă trezesc
dincolo…acolo unde mi-ai arătat că este căsuța mea. Arată-mi te rog
drumul spre Tine. Ia-mă acasă la mine, acolo de unde mi-ai spus cu peste 50 de
ani în urmă că trebuie să cobor pe pământ. Mi-ai dat chip de fată, mi-ai dat
suflet, dar uite că acum iar nu mai pot și vreau înapoi acasă. Mi-ai spus să
pot,mi-ai arătat mereu că pot, eu am plâns zâmbind, am putut, am căzut, m-am
ridicat, acum iar am căzut și simt că nu mă mai pot ridica. Dă-mi mâna și
ajută-mă să mă ridic din nou. Pune-mi aripile Tale și lasă-mă să zbor spre
Tine. Iartă-mă că nu mai pot. VREAU ÎNAPOI ACASĂ LA TINE, la mine. ”
Rezultatul ? am avut un accident rutier cumplit . Nu am
murit, am doar coloana vertebrală fracturată în două locuri.
Dumnezeu mi-a arătat că
nu este încă timpul să plec ”acasă”. Mi-a arătat că dacă vrea, poate să-mi
îndeplinească dorințele, dar nu când și cum vreau eu, ci doar cum și când
hotărăște El.
Am stat mult în cumpănă
dacă să spun cu voce tare ceea ce mi s-a întâmplat. Acum sunt pregătită, așa
cum am mai fost când am povestit în cartea mea ”Viața de după viață”. TOT.
Viața mea trebuie să fie
o carte deschisă tuturor. De ce ? Iarăși nu știu să-mi răspund. Simt că așa
trebuie să fac.
Mă recuperez în urma
accidentului văzând cu ochii. De ce ? Pentru că-mi doresc să mă pot mișca în
voie, pentru că nu mai vreau să mă simt ca și cum aș fi fost dată prin ”mașina
de tocat”, pentru că mă rog ca Dumnezeu să-mi ia durerea, pentru că vreau ca
fracturile coloanei să se lipească la loc, așa cum acum 19 ani mi-am dorit
să-mi crească mușchii la loc.
Unora o să vi se pară
ciudat, dar aceasta este realitatea.
Moartea m-a vrut, eu am
invitat-o ”afară”, iar Dumnezeu.... Dumnezeu mă iubește. Mă iubește și de aceea
mă încearcă. Îmi pune rezistența credinței la încercare, dându-mi de fapt ce-mi
doresc.
SĂRACA MOARTE SĂRACĂ
Ieri, moartea iar a vrut să mă sărute,
în cerul ei cu flori de tei m-a invitat,
mi-a arătat că gândurile mele mute,
mă pot trimite spre norul neumblat.
Ieri, moartea iar mi-a dat târcoale,
în brațele-i de gheață am adormit puțin ,
cântecul amintirilor mi l-a dansat agale,
mi-a dat să gust din vinul cu pelin.
Ieri, moartea mea iar a plecat săracă,
sufletu-mi l-a rătăcit printre vecii,
a vrut cu mine o eternitate să petreacă,
dar eu….am mai rămas puțin printre cei vii.
Ieri, viața iar mi-a oferit pământul,
mi-a spus că timpul meu mai are timp,
mi-a spus să înfloresc cu gândul
că primăvara mea e-n fiecare anotimp.
fragment din cartea „Biserica sufletului meu”- Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu