În miez de stea
străbat pe aripi infinitul,
vântul m-a creionat
din humă și izvoare,
penița timpului mi-a scris
pe gânduri asfințitul,
cu tina ce mă cheamă
din ninsoare.
Călătoresc spre sufletu-mi
oceanele-n suspine
ca doi tăciuni
livizi din mine se adapă,
din depărtări ascunse
vin focuri să lumine
biserici în rugă
ce sufletu-mi dezgroapă.
Cerul mă vede
din stâncă mă dezgheață,
pe umeri îmi presară
vii amintiri …
iar eu,
eu… m-am născut
din viața mea cu viață
rugându-mă-n biserica
sufletului meu.
Silvia Urlih 6.10.2012
frumos...
RăspundețiȘtergere