Pe un munte dezbrăcat
stau
la masa
împăcării,
vântul stă
ascuns în falduri
să nu-i văd
teama
pe geană,
într-o
mână-i o vioară,
în cealaltă,
drumul zării,
arcușul
stă
spânzurat de o vorbă
de dojană.
Iau arcușul
și încerc
strunele viorii
moarte,
o așez ușor
pe umăr,
umărul mă arde…
frige,
vreau să
cânt iar o baladă
și deschid o
filă-n carte,
mâna
mi-e
abandonată,
buzele
încep să
strige.
Fila ce-am deschis-o-n
grabă,
e la
masa împăcării,
din imagine
privesc
ochi
albaștri-ntrebători,
din privire
mă întreabă
de-am uitat
masa
uitării,
vântul
de-am lăsat
în falduri,
zborul
de-am pornit
spre nori.
Gura-mi
arde,
trupu-i
rece,
împăcarea
mi-e aproape,
greu e
drumul ce-am urcat,
grea-mpăcarea
cu destinul,
vreau
s-arunc vioara moartă,
dar
arcușul vrea
să sape,
să-mi grefeze
rădăcina,
muntelui să
îi fiu
pinul.
Silvia Urlih 29.09.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu