CHEIA - Silvia Urlih

Când

mâinile am ridicat

spre soare,

cu cheia lunii pământul să-l deschid,

prin trup

m-au fulgerat scântei

și doruri

și lacrime amare,

genunchii m-au durut

când

au călcat pe ultimul meu rid.

Când

cheia soarelui

a descuiat pământul,

și flacăra iubirii a răsărit

dintre păduri,

prin vene mi-a curs

rugă ,

inima s-a înfrățit cu vântul,

iar sufletul

mi-a fost luat pe sus de

lupii suri.

Când

palmele au strâns lumea

la piept,

și înălțimile s-au scurs

prin cărămidă,

prin gând

au început să-mi țeasă aleile

drum drept,

să nu mă rătăcesc,

să nu mă uit

uitată

în obidă.

Silvia Urlih 31.10.2014

SFEȘNICUL SĂ ÎI FIU EU - Silvia Urlih

Dintre dealuri se aude,

cânt de tulnic,

cântec trist,

glasul lui

mă strigă-n șoaptă,

îl aud,

vine din piatră,

îi aud cântul de doină,

pare-a-mi spune că

exist,

că Zamolxe mă așteaptă

și că templul

îmi e vatră.

Sufletul în mine plânge,

inima

se rupe-n astre,

trupul arde,

palma-i rece,

ochii-mi văd lumina pură,

tălpile prind a zbura printre frunzele

albastre,

nu mai sunt…

mi-e cald,

mi-e bine,

nu mai simt nici o arsură.

Îmi arunc trupul

în râpă,

sufletul prinde-a goni,

mâinile îmi sunt picioare,

iar

picioarele sunt fluturi,

nu aud,

nu văd…

doar simt…

simt că fug, făr-a fugi,

simt că vremea e cu mine,

că sunt

fără de-nceputuri.

Dintre dealuri se înalță,

chip cioplit

într-o cascadă,

soarele

sculptat în stâncă

își aruncă raza-n mine,

raza mă îmbracă-n viață,

viața

mă aruncă-n stradă,

strada-mi mătură oglinda,

cioburi sunt,

dar îmi e bine.

Mă adun râzând din cioburi

și

mă fac din nou

suflare,

zbor ca boarea, legănat,

spre alt templu,

lângă zeu,

palma fruntea mi-o atinge,

mintea

caută amnare,

să aprindă focul sacru,

sfeșnicul

să îi fiu

eu.

Silvia Urlih 29.10.2014

DOI NUFERI - Silvia Urlih

Pășesc

pe fruntea lacului,

doi nuferi

arși pe rug,

sub frunza lor aprinsă de vaietul pădurii,

se sting în amurgirea petalelor …

și fug.

Fug

sub umbrarul zilei,

spre verdele

naturii.

De-atâta prăbușire de verde

peste vise,

oglinda lacului

începe-a înflori,

încununează-n ea

povești

încă nescrise,

povești trăite-n noapte

cu ziua-n zori

de zi.

Pășesc

pe fruntea apei

doi nuferi

ofiliți,

în brațe își cuprind trăirile de ieri,

în amintiri sculptați

se simt

îmbătrâniți.

Se simt…

Însă trăiesc

cu suflet

prins de veri.

Silvia Urlih 28.10.2014

AM VRUT - Silvia Urlih

Am vrut

să cresc copac,

copacul fructului oprit,

să am și fructe

și flori

și frunze-ngălbenite,

iar soarta

cu glasul ei șoptit și răgușit,

mi-a spus,

fructul copacului

că mi-ar fi fost sorginte .

Am vrut

din mugur să mă prefac

în floarea verii,

cais am vrut să fiu,

sau piersic

sau cireș,

dar soarele mi-a dat

amurgul serii,

mi-a spus să cresc cu iarba,

însă…

să nu fiu preș.

Am vrut

cu palmele să mă cioplesc

în pom,

am vrut

să rup din ramuri fructul ,

să-mi fac din el

reper,

dar am simțit

că sâmburii mă dor,

că sunt doar om,

că rădăcinile-s uscate

de-atâta mers

spre cer.

Silvia Urlih 22.10.2014

BORANGICUL GÂNDULUI - Silvia Urlih

Mi-am pus gândul într-un vârf 

de ac,

i-am pus fir de borangic

și țes.

Vreau să țes

o rochie.

O rochie de mireasă !?

O rochie de bal !?

Vreau să o țes eu…

Eu,

cu gândurile mele,

așa cum azi am înțeles.

O rochie cu aripi,

cu munți,

cu râuri,

în culori de opal.

Borangicul gândului

țese.

Am ajuns deja la poale.

Și tot țes.

Rochia mă privește din cuier.

Pare că râde

de mine.

Tu nu vezi că ai uitat

să-i pui

aripi ?

Cum vrei să ies ?

Cum vrei să ieșim

din casa

trupului tău ?

Cum vrei pe culmi alpine ?

Gândul îmi țese

alte gânduri.

Rochia

e pe sfârșite.

Nu e neagră, nu e roșie, nu e verde,

dar

este de mătasă.

I-am cusut și câteva pene de șoim,

să pot urca

pe nesimțite.

Gândurile

vor să țeasă o rochie .

Nu de bal.

O rochie albă, pură…

de mireasă.

Silvia Urlih 22.10.2014

ALERG ȘI ALEG SĂ FIU _ Silvia Urlih

Când obosesc,

mă adun din culori

și

mă pictez toamnă.

Mă pictez golire de femeie,

umplere de suflet

și alerg.

Alerg să aleg dintre culori,

culori

care mă condamnă…

Mă condamnă

să alung negrul ,

iar griul

să-l șterg.

Când obosesc,

mă contopesc

cu ecoul culorilor verii.

Mă scufund în adâncul oceanului

și alerg.

Alerg să aleg cuvinte

din ocean,

fug

spre înserările serii…

Acum zăbovesc

o clipă în bulb,

apoi… obosită de zăbovit,

doar merg.

Când obosesc,

mă așez într-un câmp de cuvinte

și aleg.

Aleg să alerg

după consoane,

după vocale,

alerg

și aleg să scriu.

Aleg să scriu,

fără să știu

de ce aleg să alerg,

De ce alerg cu ecoul…

de ce alerg spre înserare,

de ce aleg să fiu flacără,

de ce alerg

și aleg

să fiu.

Silvia Urlih 22.10.2014

SĂ-MI CÂNTE A ARIPĂ - Silvia Urlih

Miroase-a cântec

și a

frunză albă-n toamnă,

miroase-a joc,

a ploaie crudă

și a ger ,

mirosul ploii brute să înverzesc

mă-ndeamnă,

să mă golesc de iarnă

s-o dau

la lutier.

Din iarna mea

să meșterească vioară

și arcuș,

în loc de coarde să îi pună

jar

și foc ,

să-mi cânte-a aripă,

în ea să-mi fac culcuș,

să mă-nvelesc cu dansul,

din dans

să îmi fac joc.

Miroase a soroc ,

a cântec

și a ploaie cărunțită,

miroase-a frunză umedă

și a suspans,

cântul viorii-mi spune

că am fost

arvunită,

că-n ticăitul orei,

mă-nvârt

în tern balans.

Silvia Urlih 21.10.2014

LAN DE CUVINTE - Silvia Urlih

Blestemul hârtiei nescrise

așteaptă

să-i dai dezlegare,

speranța,

amanta perfidă ,

amantă ce-o uiți printre spini,

așteaptă să-ți fie iubită,

așteaptă

s-o scoți din uitare,

cosește câmpia de așchii,

plantează pe munte

albi crini.

La capătul lumii te-așteaptă

un lan

necuprins de cuvinte,

prefața ți-ai scris-o cu lacrimi,

presară pe ele

lumină,

deschide scânteia din tine,

ascunde

tăcerea-n morminte ,

zidește cuvântul în vers,

îmbracă-l cu mir

și cu smirnă.

Cu viața să pleci la culcare,

poemul iubirii

să-l scrii,

destinul

din cupa cu soartă,

sorbește-l,

te-mbată cu el,

ascultă venirea tomnirii,

sădește-o în frunze nălbii,

mai stai la poveste cu timpul,

și

fă-ți-l prieten

fidel.

Silvia Urlih 21.10.2014

“Lady Callatis 50 ” – concurs si premiere

“Lady Callatis 50 ” – concurs si premiere

LADY CALLATIS 50+ TVR International

Reportajele TVR International

http://www.tvrplus.ro/editie-reportajele-tvr-international-259797#.VEaf9UcJ-qM.blogger

LADY CALLATIS 50+

VOM PĂȘI PE... de Silvia Urlih

Vom păși

pe fruntea lunii,

lumea să o știm percepe,

cu icoana inimii vom deschide

porțile,

vom călca

plutind pe vârfuri

spre o eră ce începe,

poate ne vom înțelege,

gândurile, sorțile.

Vom păși

desculți pe ziuă,

lauri vom împrăștia,

cu zăpada de pe culmi vom aprinde

torțele,

vom deschide

cerurile

când cristalu-a scânteia,

poate vom găsi în el,

gândurile, sorțile.

Vom păși

pe puntea lumii,

luna să o știm păși,

în smerenie vom ști să deschidem

porțile,

roza vântului ne-o duce

spre lumina

de sub zi,

ca să ne putem citi;

gândurile, sorțile.

Puntea dintre lumi vom ști

liniștiți

să o pășim,

doar noi doi și asfințitul vom deschide

porțile,

ne vom pierde printre pietre,

piatra-n carte

s-o cioplim,

să ne poarte către noi,

gândurile, sorțile.

Silvia Urlih - 20.10.2014

NE VOM CÂNTA COLINDA Silvia Urlih

Vom fi pe învelișul lumii

cu lumea

sub picioare,

vom dezrobi din lună,

soarele

cu sete,

ne vom urca-n caleașca dusă de ursitoate,

zăpada munților pribegi

cu nea

o să ne-mbete.

Vom colinda pe creste

scăldate-n infinit,

ne vom uni cu noaptea

rămasă-n mezosferă,

ne vom uni,

să ne-ndumnezeim

cu steaua spre sfârșit,

vom fi

floare de colț,

în adâncimi străjeră.

Ne-om ridica cu seara ce-așteaptă

s-o pășim,

în contopirea ploii

vom ninge-n asfințit ,

doar vom simți

și-atât…

vom ști dacă trăim,

dacă trăim cu visul ,

sau

de l-am cucerit.

Ne vom cânta colinda

pe două voci

sfioase,

vom bate la fereastra îngenuncheată-n grotă,

poate că vom simți

tăierile

stâncoase,

poate vom învăța

să fim

aceeași notă.
Silvia Urlih 20.10.2014

ÎMI SPUI - Silvia Urlih

Îmi spui

că vrei

cu roua din brațe să mă-mbraci,

din dimineață să-mi croiești

o rochie

de zână,

îmi spui

privindu-mă în suflet,

că o să fim copaci,

tăcerea ta îmi spune

că vrei

să-ți fiu stăpână.

Îmi spui

că vrei izvorul ascuns

sub talpa ta,

să-l faci să se-odihnească

de gâtul meu,

pe sân,

să fim ai nimănui

când cerul

va ofta,

să mă îmbraci în brațe

și

să îmi fii stăpân.

Îmi spui

că vrei șiraguri de vremi

să-mi dăruiești,

din piramida iernii

să mă sculptezi

blazon,

sufletul tău îmi spune

că

o să-ți amintești,

că am crescut cu frunza

petală

în amvon.

Silvia Urlih 19.10.2014