Dintre dealuri se aude,
cânt de tulnic,
cântec trist,
glasul lui
mă strigă-n șoaptă,
îl aud,
vine din piatră,
îi aud cântul de doină,
pare-a-mi spune că
exist,
că Zamolxe mă așteaptă
și că templul
îmi e vatră.
Sufletul în mine plânge,
inima
se rupe-n astre,
trupul arde,
palma-i rece,
ochii-mi văd lumina pură,
tălpile prind a zbura printre frunzele
albastre,
nu mai sunt…
mi-e cald,
mi-e bine,
nu mai simt nici o arsură.
Îmi arunc trupul
în râpă,
sufletul prinde-a goni,
mâinile îmi sunt picioare,
iar
picioarele sunt fluturi,
nu aud,
nu văd…
doar simt…
simt că fug, făr-a fugi,
simt că vremea e cu mine,
că sunt
fără de-nceputuri.
Dintre dealuri se înalță,
chip cioplit
într-o cascadă,
soarele
sculptat în stâncă
își aruncă raza-n mine,
raza mă îmbracă-n viață,
viața
mă aruncă-n stradă,
strada-mi mătură oglinda,
cioburi sunt,
dar îmi e bine.
Mă adun râzând din cioburi
și
mă fac din nou
suflare,
zbor ca boarea, legănat,
spre alt templu,
lângă zeu,
palma fruntea mi-o atinge,
mintea
caută amnare,
să aprindă focul sacru,
sfeșnicul
să îi fiu
eu.
Silvia Urlih 29.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu