Când
mâinile am ridicat
spre soare,
cu cheia lunii pământul să-l deschid,
prin trup
m-au fulgerat scântei
și doruri
și lacrime amare,
genunchii m-au durut
când
au călcat pe ultimul meu rid.
Când
cheia soarelui
a descuiat pământul,
și flacăra iubirii a răsărit
dintre păduri,
prin vene mi-a curs
rugă ,
inima s-a înfrățit cu vântul,
iar sufletul
mi-a fost luat pe sus de
lupii suri.
Când
palmele au strâns lumea
la piept,
și înălțimile s-au scurs
prin cărămidă,
prin gând
au început să-mi țeasă aleile
drum drept,
să nu mă rătăcesc,
să nu mă uit
uitată
în obidă.
Silvia Urlih 31.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu