Pășesc
pe fruntea lacului,
doi nuferi
arși pe rug,
sub frunza lor aprinsă de vaietul pădurii,
se sting în amurgirea petalelor …
și fug.
Fug
sub umbrarul zilei,
spre verdele
naturii.
De-atâta prăbușire de verde
peste vise,
oglinda lacului
începe-a înflori,
încununează-n ea
povești
încă nescrise,
povești trăite-n noapte
cu ziua-n zori
de zi.
Pășesc
pe fruntea apei
doi nuferi
ofiliți,
în brațe își cuprind trăirile de ieri,
în amintiri sculptați
se simt
îmbătrâniți.
Se simt…
Însă trăiesc
cu suflet
prins de veri.
Silvia Urlih 28.10.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu