Rădăcina stâncii dure,
e un trup în goliciune,
își sfarmă zilele
în grohotiș.
Ani clădiţi de veacuri
fug grăbiţi
ca pietrele-n cădere
spre imperiul cu lumină.
Cade frunza-nrourată
dintr-un pom rămas
singur
pe stâncă…
Pomul
ce năştea lumina
se împrăştie ca norii
printre
frunzele durerii…
rămân crengile golaşe,
s-a uscat din rădăcină,
afost sămânță
a fost lăstar
a fost copac,
A fost…
Silvia Urlih 21.11.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu