Sunt
adesea umbră-n umbră,
umbră
ce se
culcă-n vise,
visele
se varsă-n mine ca un tropot
de
copite,
din
copitele ce zboară
peste
visele promise,
îmi
clădesc un drum
prin
iarbă,
iarbă,
de
visări tivite.
Sunt
adesea umbră neagră,
umbra
mea
îndoliată,
doliul
dragostei
ce-a
fost,
văduvit
de neiubire,
neiubirea
m-a ucis
cu-a sa
coasă
înghețată,
între
ceruri îngropată,
însetată
de iubire.
Sunt
adesea umbră albă,
umbră
a
luminii fine,
luminez
ca stea polară
când pe
cer
apare
luna,
las în
urmă tropotit,
caii-n hățuri
îi țin bine,
caut
bolta mea albastră
să îmi
fie-n nori
cununa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu