Iubirea,
strigă ca fecioara
când simte
buzele c-o ard,
când o atinge primăvara
cu un sărut
furat ștrengar,
atunci când simte că
venirea în viață
poate i-e hazard,
când noaptea de mătase doarme
și nu îi este
dată-n dar.
Iubirea,
strigă în tăcere
când fuge noaptea
în altar,
când zeii beau
la masă vinul
uitat în veșnica-nchisoare,
coboară lin
pe brațul vremii
se culcă-n frunza de arțar,
pe patul florilor de mir,
dacă iubire,
încă n-are.
Să nu ne furi din taina nopții,
iubită
lună de aramă,
să nu te stingi
ca o nălucă,
căci soarele o să te fure,
mai lasă-ne să ne iubim
și
îți voi pune-n păr
năframă,
mai lasă-ne o clipă doar,
să fim un doi,
să fim pădure.
Silvia Urlih 06.11.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu