Mi se strivește
gându-n palmă,
iar lacrima
se-nchină printre gene,
mi-e inima
plecată-n toamnă
iar sufletul
se-ascunde
de hiene.
S-au dus cocorii,
zboară-n cerc,
plecată e
iubirea-n nori de fum,
mă strânge-n palmă gândul,
dar încerc
să nu mă las
crucificată
de taifun.
Un dor
de nemurire
mă străbate,
aș vrea
cu infinitul să mă-ntrec,
aș vrea
să-mi număr viețile plecate,
să le adun
și-apoi să mă petrec.
Silvia Urlih 20.11.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu