MI-A RĂMAS RAMUL - Silvia Urlih

M-am născut

și am urcat,

una câte una,

 stâncile.

Când credeam

că am ajuns în vârf de munte,

m-am prăvălit,

precum se prăvale izvorul.

Am urcat iar,

piatră cu piatră masivii muntoși,

mi-am ros palmele

și genunchii,

dar,

nu m-a durut.

Am urcat.

Am ajuns iar în vârf,

acolo unde primăvara

nu se topește sub arderea zăpezii.

Dar,

m-am întâlnit cu gerul,

un ger năprasnic.

Eram copac,

copac cu ram înflorit de frunză și floare.

Acolo,

în susul muntelui,

mi-am plantat rădăcinile.

Ce bine mi-era !

Ce bine mi-era să iubesc lumea !

Apoi,

au început să-mi cadă frunzele,

încărunțeau ,

se ofileau

și cădeau.

Era iarna vinovată,

era gerul vinovat ,

erau viermii vinovați,

eram eu,

sau tu ?

Da,

acum știu…

nici gerul,

nici iarna,

nici viermii

nu mi-au lăsat ramul văduvit de frunze și flori.

Ești tu, doar tu.

Toxicul iubirii tale mi-a otrăvit

și floarea

și frunza

și seva.

Mi-au rămas ramul și soarele și ploaia.

Înfloresc iar cu lumina din mine !

Silvia Urlih 26.11.2017