PLÂNGE CERUL - Silvia Urlih

Se-aruncă din înalt,

furtuni ce plâng prin nori,

se-adună în nămol

sticloasele dureri,

natura plânge-a jeale,

se-nneacă în dureri,

natruta-i fără vină,

noi,

fără de puteri.

Văzând cât de hain

s-a transformat tot omul,

aruncă tot năduful

ce i s-a strâns

pe tâmplă,

ar vrea să-ngroape răul

ce a ciuntit pământul,

natura e plăpândă,

o doare

ce se-ntâmplă.

Vin plângeri din înalt,

dar omul

nu-nțelege,

vin din înalt de cer,

c-o doare nedreptatea,

multe a suportat

şi multe a-ndurat ,

în zile s-angropat

ca să ascundă

noaptea.

E răzvrătirea zării,

pedeapsa dintre ceruri,

s-a spart oglinda noastră,

durerea din pământuri,

natura-i umilită

și strigă

din din adâncuri:

Mi-am revărsat curatul

ca să vă spăl păcatul.

Plânge cerul din înalturi

și încearcă-a ne spăla

plânge cerul cu furtuni

plânge pentru noi cu lacrimi

lacrimi cu taifun, cu fulger

 și cu lacrimile-n frunze

plânge pentru noi cu soare

și cu zări ascunse-n hăuri.

Silvia Urlih
19.06.2019