Ce bine-mi este ! Ce cald și bine-mi este ! Stau în pat. E
foarte dimineață. De aici de unde sunt, fereastra îmi oferă o imagine de
poveste. E iarnă….o iarnă blândă, caldă, cu zăpadă , ce-și trimite albul către
mine. Nu-mi pot lua ochii din fereastră. Munte, pomi dezgoliți și foarte mult
alb. Copacii, deși desfrunziți, stau mândri cu rădăcinile înfipte adânc în
piatra muntelui. Trunchiul, drept, susține cu eleganță crengile care abia
așteaptă să fie luate în brațe de soare și să se îmbrace cu primăvară.
Gândul nu-mi mai aparține. Aleargă.
Aleargă în timp, cu timpul. Alerg cu timpul, înapoi în timp. Văd o tânără
speriată, timidă, introvertită. Ca și mine acum, stă în pat și visează. Visează
să fie o doamnă… o femeie puternică și plină de viață. Tristețile și
dezamăgirile au făcut-o să se închidă în ea, să-și ascundă sentimentele undeva
în străfundul sufletului ei. A căutat un cufăr mic și curat. L-a găsit și și-a
ascuns acolo toate sentimentele. În locul lor și-a croit măști…multe măști.
Pentru fiecare situație , câte una. Dar are multe dorințe….să-și ajute fiul să
devină domn, să-și construiască o casă, să-și dezvolte afacerea, să-i facă
fericiți pe cei din jurul ei. Pe ultimul loc… : să fie fericită, să fie iubită.
De ce pe ultimul loc? pentru că ea, în fața ei, nu reprezintă nimic. Ea a fost
învățată să se dedice celor dragi. La un moment dat și-a dat seama că de fapt
este foarte importantă pentru ea. A reușit să-și îndeplinească tot ce și-a
propus. Acum se gândește la ea. E târziu ? e devreme? are dreptul la o viață a
ei, la fericirea ei? Cum va ajunge la
fericire ? Când o va găsi? Vor mai trece mulți ani ?Ce va trebui să facă pentru
a o găsi? Poate că va trebui să se lase condusă de instinct. Dar ce-i acela
instinct ? Crede că cel mai bine este să se lase în voința lui Dumnezeu. Știe
El ce face. Știe El când și dacă va merita să-și îndeplinească acest vis
:FERICIRE.
Tânăra se scoală, se scutură de
gânduri și neîmpliniri, își pune doar o mască, aceea de femeie puternică și
pornește pe cărările vieții. De ce cărări și nu doar cărare ? Pentru că nu de
fiecare dată a ascultat de ”mesajele” trimise de Dumnezeu. Nu a ascultat de
suflet ,ci de creier. A judecat cu mintea și nu cu sufletul.
Doamne… de câte ori a căzut…de câte
ori a fost îngenunchiată de gândire. La un moment dat s-a trezit și s-a lăsat
condusă doar de simțirea sufletului, de voința Dumnezeiască. De atunci a început
să-i meargă bine…mult mai bine.
Tânăra de atunci , acum nu mai poartă
nici o mască…le-a aruncat, una câte una pe cărările vieții, acolo unde s-a
împiedicat de cioturile propriilor ei greșeli. A ajuns la concluzia că nici o mască nu-i poate ascunde trăirile
sufletului, că nimeni , în afară de Dumnezeu nu o poate îndruma pe calea spre
fericire, spre iubire, spre lumina divină.
Gata cu gândurile… mă scol, deschid
fereastra și îndemn primăvara să mă îmbrace cu tinerețea ei !
Am privit o secundă cât o viață
înapoi în timp. A fost o viață cât o zbatere de pleoapă. …Multe am învățat din
acea clipire !Am fost premiantă în toți anii în care am fost elevul propriei
mele vieți. Nu mi-a plăcut locul doi în nici un domeniu. Acum sunt profesor . Acum pot eu să predau lecțiile pe care mi le-a
predat școala vieții. Nostim nu ???
Silvia Urlih
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu