Umbra mea
își ține-n palmă
boabă din nisipul nou,
degetele-mi rod în scorburi
trunchi tomnatic
și zălud,
norul plânge,
se apleacă sub rugina din cavou
când îmi caut infinitul
cuibărit
în trupul nud.
Umbra mea
în umbră-și sapă
goliciunea sângerie,
scormonește universul
căutându-se
în mine,
se cotrobăie în azi,
plânge mâinele
ce-i scrie
infinitul că se sfarmă
în strigări
de pianine.
Umbra mea,
nor după ploaie
m-a-ncolțit în mugur viu,
m-a găsit în dimineața verdelui
din iarba nopții,
m-a gătit cu sulimanuri
și mi-a spus
că nu-i târziu
să-mi deschid inima-n patru
să m-aplec
în fața sorții.
Silvia Urlih - 29.03.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu