Am mai rupt o iarnă
din pomul
anotimpului
și mi-am făcut din ea…
cărare.
Am plantat
flori de nuferi
în calea timpului
și am pornit
spre casa mea nemuritoare.
Acasă,
m-a așteptat în prag,
un râu…
m-a luat în brațe,
m-a alinat
și-apoi m-a dus
pe vârf de munte
să îmi sap eu
un pârâu,
de unde să adun cuvinte ,
să spun
ce am de spus.
Pârâul meu ,
cu vorbe spuse-n șoaptă,
se-nvolburează ,
crește mândru-n răsărit,
acolo
unde ceru-mpărătesc
m-așteaptă
să-I spun divinității
că de iubire ,
cu iubire,
mă las răstignit.
Silvia Urlih 18.03.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu