Ești un blestem ce-l duci…
s-a spart
înaltu-n tine,
ți-aruncă praf de stele
pe fața-ți pământie,
se răzvrătește cerul,
iarba
abia te ține,
simți că te dor dureri,
abia pășești
pe glie.
Ești freamătul pădurii
ce-și strânge frunza-n trup,
ești pomul
ce își plânge rodul pierdut
la vamă,
ești ca albina care
s-a rătăcit
de stup,
nimic nu înțelegi,
somnul
la somn de-ndeamă.
Simți
că ești munte zvelt cu piept zdrobit
de ciori,
parcă ai fi vădana
ce-și plânge-n noapte
fiul,
ai vrea să retrăiești,
ai vrea să știi
să zbori,
dar nu găsești grădina…
te-nțeapă trandafirul.
Silvia Urlih 29.03.2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu